Pledoarie pentru baschet

CS-Gaz-Metan-Medias-2014-2015

Mă bucuram într-o perioadă când pierdea Asesoftul. Erau prea forţaţi, prea artificiali, cu toate oficialităţile de partea lor. Acum au un joc frumos, clar. Mă îngrozeam când jucam cu ei. Puţin câte puţin ne-am revenit şi noi. Pentru mine, cel mai mare antrenor de baschet pe care l-am cunoscut a fost domnul Bruno Soce. Din ţesătura de detalii făcea să iasă victoria. Avea şi jucători de marcă, buni, cu foarte mult potenţial. Dar ce a fost, a fost. În baschet minunile sunt rare şi o echipă este un amestec de calităţi ale jucătorilor. Oricum, parcă lucrurile acolo au început să se estompeze. Sala nu mai este în delir, nici n-ar avea de ce. Spectatorii? Dacă umpli jumătate din sală. Nu mai este nici domnul Cornel Fugaciu să comenteze meciul, care, trebuie să recunoaştem, o făcea profesionist. Acum este cineva la staţie ce spune din când în când scorul, de parcă nu l-ai vedea pe tabelă. Arbitrii, cu tot arbitrajul lor, nu se mai doresc a fi linşaţi de spectatori. Culisele nu mai sunt complicate, nu se mai strigă “ieşi afară javră ordinară!”. Nu mai sunt explozii de fluturi şi nici îngeri să bage mingi în coş. Mişcările sunt rapide dar ineficiente, iar când sunt eficiente toată lumea stă, mă refer la adversar. Şi deodată Gazul bate Steaua. Dar nu oriunde, ci acasă la ea. Şi după cum am văzut meciul, n-a fost niciun aranjament. Gata, mă duc la baschet. Am văzut dăruire, viteză, talent, am văzut o echipă închegată, clară, bătăioasă. Îmi dă imboldul s-o iau de la capăt în fiecare săptămână, împotriva tuturor problemelor. Merită să-i văd. Nu ştiu cum au făcut, dar, credeţi-mă, am avut sentimentul că sunt ca pe vremuri. O fi meritul antrenorului, stafului, al cui? De parcă ar avea importanţă. Un meci de baschet îmi place sau nu, la fel ca echipa, cu inflexiunile ei. Vreau miracole, în Sala Sporturilor Mediaş! Şi vreau să ţină tot anul! (Laurenţiu Oprea)

Advertisements