Pledoarie pentru baschet

CS-Gaz-Metan-Medias-2014-2015

Mă bucuram într-o perioadă când pierdea Asesoftul. Erau prea forţaţi, prea artificiali, cu toate oficialităţile de partea lor. Acum au un joc frumos, clar. Mă îngrozeam când jucam cu ei. Puţin câte puţin ne-am revenit şi noi. Pentru mine, cel mai mare antrenor de baschet pe care l-am cunoscut a fost domnul Bruno Soce. Din ţesătura de detalii făcea să iasă victoria. Avea şi jucători de marcă, buni, cu foarte mult potenţial. Dar ce a fost, a fost. În baschet minunile sunt rare şi o echipă este un amestec de calităţi ale jucătorilor. Oricum, parcă lucrurile acolo au început să se estompeze. Sala nu mai este în delir, nici n-ar avea de ce. Spectatorii? Dacă umpli jumătate din sală. Nu mai este nici domnul Cornel Fugaciu să comenteze meciul, care, trebuie să recunoaştem, o făcea profesionist. Acum este cineva la staţie ce spune din când în când scorul, de parcă nu l-ai vedea pe tabelă. Arbitrii, cu tot arbitrajul lor, nu se mai doresc a fi linşaţi de spectatori. Culisele nu mai sunt complicate, nu se mai strigă “ieşi afară javră ordinară!”. Nu mai sunt explozii de fluturi şi nici îngeri să bage mingi în coş. Mişcările sunt rapide dar ineficiente, iar când sunt eficiente toată lumea stă, mă refer la adversar. Şi deodată Gazul bate Steaua. Dar nu oriunde, ci acasă la ea. Şi după cum am văzut meciul, n-a fost niciun aranjament. Gata, mă duc la baschet. Am văzut dăruire, viteză, talent, am văzut o echipă închegată, clară, bătăioasă. Îmi dă imboldul s-o iau de la capăt în fiecare săptămână, împotriva tuturor problemelor. Merită să-i văd. Nu ştiu cum au făcut, dar, credeţi-mă, am avut sentimentul că sunt ca pe vremuri. O fi meritul antrenorului, stafului, al cui? De parcă ar avea importanţă. Un meci de baschet îmi place sau nu, la fel ca echipa, cu inflexiunile ei. Vreau miracole, în Sala Sporturilor Mediaş! Şi vreau să ţină tot anul! (Laurenţiu Oprea)

Advertisements

Meciul

baschetmaxresdefault

Într-o seară de vineri, când nu ai nimic extraordinar de făcut, m-am dus la un meci de baschet. Măcar să-l văd pe domnul Şerban, care respiră mai mult baschet decât generaţii de baschetbalişti. Din când în când simţi nevoia să te întorci spre lucrurile simple, unde găseşti emoţie, frumuseţe, speranţă, dramatism, inconştienţă lucidă şi nebunie controlată, ca şi meciul de baschet. Aşa era pe vremuri. Nu m-am dus la locul meu, m-am dus la tribuna A şi m-am aşezat aiurea, în orice caz mai departe de galerie. Aia mi-ar fi lipsit, ieşeam cu ritm. Speram să nu mai cunosc pe nimeni. De altfel, cunoaşteam de pe locul meu totul, de aici mi se părea totul schimbat. Spectatori? Să fi fost jumătate de sală, împrăştiaţi. Totuşi, mi se păreau mulţi, la calitatea meciului jucat. L-am recunoscut şi pe domnul director Ioan Rusu, cel care a sprijinit sportul medieşean din toate puterile. De altfel, Mediaşul a avut box, judo, popice, atle-tism. Există o secţie de tenis de masă, pe care se chinuie din greu să o susţină domnul director ing. Costel Totan şi care este cotată ca una dintre cele mai bune din ţară şi din Europa. Noroc este şi cu antrenorul, domnul Gheorghe Vaida. Dar să revenim la meci. Nu pot, dacă nu-l pomenesc şi pe domnul Cristi Pustai, un caracter frumos, un antrenor valoros şi un adevărat profesor. Şi a fost format în pepiniera medieşeană. Poate mai sunt mulţi şi e normal, că-n Mediaş se verificau şi se-ncercau cei născuţi campioni. Acum chiar că vreau să vă povestesc despre atmosfera de la meci. Mă simţeam ca Făt-Frumos din povestea aceea “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Nu mai cunoşteam pe nimeni şi nici chiar locul, aşa că a fost o bucurie când m-au văzut Ionela şi Noemi, două nepoate de-ale doamnei Didi. Când m-am întors să le iau nişte pop-corn, plecaseră. Eu nu. Chiar dacă pierd, mă duc până-n capăt. Să văd, să ştiu, aşa. Aici cred că am greşit în viaţă. De multe ori mă trezeam singur în tot felul de pro-bleme. Cred că a fost şi o lipsă de educaţie în a învăţa din greşelile altora. Dar meciul… începuse. Nu mi s-a părut că acţionarii plătesc prea mult, nici că suporterii sunt “alcooli-zaţi” şi nici nu mai auzeam râsete şi ţipete de femei isterice, dar mi se părea că arbitrii aveau o pregătire la şcolile de vară ale partidelor. Dar n-avea importanţă. Jucătorii? Nervoşi, fiţoşi, nu ştiu cât de bine plătiţi, însă sigur netalentaţi, intraţi în echipă prin efracţie sau ca muritori de foame. Asta am văzut eu. Nu posedau forţa rară de a schimba soarta unui meci, nu sfidau ierarhii, jocul acesta nu exista în ei. Pot spune că, dacă nu i-aş fi văzut, tinerii aveau statutul de exponate de muzeu. Tribuna nu fierbea, iar pământul le fugea de sub picioare, din motive banale, normale, de pierzători. Ochii mei de bătrân nu mai văd astăzi decât ceea ce a fost frumos ieri. Locul mă acceptase şi mă îmbrăţişase ca o femeie părăsită de toţi. Nu-mi venea să cred ce văd. Cel mai bun mijloc de trezire după chef este o cârpă arsă la nas. Aşa ne dăm seama că s-a sfârşit o epocă în sportul medieşean şi până la urmă am câştigat, nu pentru că am fost mai buni, ci pentru că aceia erau mai slabi. Unde era naţionala de baschet care avea în echipă trei medieşeni? Unde este regulamentul prin care trebuia să avem cel puţin un român în echipă? Păi, mai bine am forma o echipă doar de români şi medieşeni. Măcar vin să-i văd pe ei şi nu mă supăr când joacă rău, pentru că mai sunt şi zile proaste. Ar mai fi un meci acasă cu Timba Timişoara, pe care probabil îl vom câştiga, după care vom lua bătaie cât cuprinde. Şi pentru asta nu-ţi trebuie un dezvoltat simţ de anticipaţie. Şi nici măcar nu văd ce vină ar putea avea primarul Teodor Neamţu, pentru că nici măcar un moldovean nu avem în echipă. Ar fi ca o bomboană pe colivă. Îmi pare rău, sincer, dar cu ce am văzut, nu se poate face performanţă. (Laurenţiu Oprea)