Editorial

BICĂ

…continuare

Aşa că Bică, lucrurile astea le-a învăţat din mers. Trebuie în schimb să recunoaştem că lui Bică îi plăcea să citească. La început poveştile, apoi s-a dat la Sadoveanu, Marin Preda, Liviu Rebreanu şi i-a plăcut. Ce nu-i convenea, că începuse să-şi pună tot felul de întrebări despe viaţă şi despre el. Se simţea mai moale şi parcă faptul că-i mai mare nu prezenta un avantaj împotriva celor mici. Ce mai, devenise mai bleg. Ajunseseră să râdă aproape toţi de el. Curat lucru, de la citit i se trăgea. Era altfel. Ca să-i ia mâncarea din faţă cineva era chiar prea de tot. Dar asta-i! Să nu ne împotmolim în mlaştinile sufleteşti ale lui Bică şi să mergem mai departe. În orice caz, Bică ajunsese un bun povestitor, chiar orator, venind cu tot felul de argumente şi citate din ceea ce citise. De priceput, în schimb, la altele nu se prea pricepea. Chiar la nimic. Ei aşa la un zugrăvit, la un mortar, la tras nişte cabluri, la hrănit animalele, la săpat etc. Doar cu astea şi-a mai trăit viaţa. Sin-cer, nu îi plăcea. Voia să fie îmbrăcat frumos şi să stea la un birou. Dar astea erau vise. La un moment dat a strâns bani şi, prin nişte cunoştinţe, a ajuns în Spania, pe un şantier. Ce-a păţit acolo a fost incredibil. Asta s-a întâmplat acum câţiva ani, acum şi acolo bate vântul ca-n România. Mă gândesc că Bică n-a vrut o radiografie a societăţii spaniole şi nici măcar o analiză a situaţiei diasporei din Spania, chiar dacă unii se vor identifica totuşi. Bică povesteşte despre oameni, despre natura u-mană şi motivele care duc la schimbări bruşte de comportament şi gândire. La început a trebuit să stea undeva. N-a avut unde să doarmă. Dormea alături de alţii, pe malurile râurilor sau prin parcurile mari. Era bine într-un fel, că de aici se recruta “materia primă“ pentru construcţii. Pe şantier când ajungea, dacă ajungea, primea o salopetă, o cască, o pereche de bocanci şi eventual o pereche sau două de mănuşi. Nu avea documente legale, dar nu era o problemă. Şantierul îl accepta tacit, presat fiind de termenul de execuţie al şefului, ce avea o lucrare de dat în primire, iar cei care lucrau câştigau câţiva euro. În acea vreme economia Spaniei se baza pe turism şi construcţii. Între timp au venit şi românii şi rromii cu tupeu specific, care închiriau forţă de muncă, chiar două sute de oameni, ocupându-se şi de cazarea lor, câte zece-cinsprezece într-un apartament cu două camere. Românii ce-şi vindeau locul de muncă erau denumiţi peones, adică ţărani salahori. În apartamentele românilor era de groază, mizerie multă, mirosea urât, ciorapi infecţi aruncaţi peste tot, salopete murdare, sticle de băutură ieftină, corpuri şi lenjerii nespălate, înjurături etc. Mai bine vara afară. Din când în când poliţia îi surprindea pe şantier şi îi vâna pe cei fără acte … fiind şi o înţelegere, un fel de aranja-ment între cel care închiria oamenii şi poliţie, pentru a nu fi plătiţi. Se întâmpla cam o dată la trei luni. În general, românii nu vorbeau spaniola, se prefăceau că înţeleg, dar nu pricepeau nimic. Nu înţelegeau ei, de altfel, nici româna prea bine. În schimb, la toţi le era frică de puşcărie, acolo erau criminalii, hoţii, tâlharii şi tot felul de hiene, şi de unde nu ieşeai întreg sau cu tot felul de obiceiuri graznice. Ca român, în străinătate eşti nimeni, nimic, şi-n ţară la fel. În Spania mureai de foame, în România mureai de foame. Nu era bine nicăieri. Pe şantier erau oameni de toate etniile şi clasele sociale. Aproape toţi nu aveau capacitatea de a purta o conversaţie inteligentă, iar vocabularul de-abia atingea câteva sute de cuvinte în limba maternă, darămite în spaniolă. Căutau prin gunoaie, mâncau din gunoaie şi vorbeau cu admiraţie despre cei care au reuşit în viaţă prin înşelătorie, minciună şi furturi. Mulţi erau din România, lucrând ca muncitori pe şantiere. Nu aveau bani, nu-şi primiseră salariile pe multe zile, nu aveau documente de muncă sau şedere în regulă, acceptau să fie umiliţi, batjocoriţi şi călcaţi în picioare de către un şef român, ce-i coordona şi le închiria apartamente fără forme legale. Sumele câştigate erau derizorii, dar infinit mai mari decât în România, pentru acelaşi tip de muncă. Dacă te prindeau poliţiştii spanioli, chiar dacă nu ştiai spaniola, te puneau să semnezi nişte hârtii. Acolo a învăţat să nu aibă încredere în ce îţi spun românii, ci să le vezi ochii şi cum arată. Un fel de speranţă de viaţă era expresia: “no te preocupe”. Asta era viaţa în Spania. Nici în România nu era mai grozav, dar Spania magnetizase în acea perioadă tot ce era mai rău în Europa de sud-est. Acum, Bică lucrează la o firmă de pază şi, pentru o bere, este dipus să-ţi povestească miracolul străinătăţii prin ochii lui, adică Spania.

P.S. Mi-am găsit un carneţel într-o cutie de carton. Şi, răsfoindu-l, am dat de nişte notiţe, pe care le-am folosit în prezentarea cazului de mai sus, adică al lui Bică. (Laurenţiu Oprea)

Testul de normalitate

…continuare

Da, mă trezesc, ştiu ce mă aşteaptă şi conştientizez că sunt în România. Şi aici, dacă vrei să faci, ceva n-ai timp. Acum mă gândesc la trei obiecte ce n-au legătură între ele. Da, dulap, periuţă de dinţi şi maşină. Totuşi, pentru mine, au legătură. Încep scăderi succesive ale numărului 13 din 100. Ajung la 35. E bine. Mă mai gândesc o dată la dulap, periuţă de dinţi şi maşină. Încep să mă trezesc. Exerciţii sau test? Încep să dau definiţii personale câtorva lucruri pe care le văd, ca şi cum le-aş explica unui copil mic. Destul de greu. Problema pare să fie la copil, că nu vrea să-nţeleagă. Şi doar sunt destul de clar. Dar copilul este în imaginaţia mea. Bine, mai văd ce îmbunătăţiri mai pot aduce. Da, mâine. Acum scularea, du-te la baie şi spală-te pe faţă. Normal că te gândeşti la propoziţia zilei. Hai, te rog, nu fi vulgar! Ce supărare, are subiect, are predicat, este OK. E simplă, fără complicaţii gramaticale. Mă gândesc apoi la o propoziţie complicată. Lasă că mi-o va corecta Cornel! Apar pentagoanele, cuburile, triunghiurile. Ura, m-am trezit, sunt normal! Psihologic funcţionează bine. Să vedem social şi profesional? Social? Sunt mai retras, mai timid, mai neîndemânatic. Până gândesc, momentul trece! Dar nu mă grăbeşte nimeni! Profesional, ar fi bine! Totuşi, îmi fac treaba. Cât timp? Nu ştiu. Sunt alţi factori de care depind în fiecare clipă. Şi, puţin câte puţin, se strânge şurubul. Acest continuum ipotetic de sănătate şi maladie mentală poate fi întrerupt. Suntem formaţi fragili. De altfel este greu să avem totul sub control. Îmi plac oamenii de care ai impresia că nu ştiu nimic, dar monitorizeză totul. Ţâşnesc în momentele cheie. Există şi o deteriorare somatică. E vârsta. Bine, totuşi, că nu mai am examene, că nu iau deciziile în momentele de presiune şi tensiune şi, mai ales, e groaznic să vezi că totul se prăbuşeşte în jurul tău, inclusiv tu, şi nu poţi face nimic. Ale tinereţii valuri… Şi apoi e important să nu dormi cu somnifere. Atunci încep primele simptome uşoare de depresie. O importanţă mare o au banii. Sunt atâtea de plătit! Toate sunt din ce în ce mai scumpe. În şcoli şi grădiniţe se iau bani din orice. Da, din orice. Mă întorc la after school, care costă nişte bani pe zi, de la ora 13 la 16, cu o masă plătită şi cu temele făcute pentru a doua zi. Un părinte, pentru un copil ţinut la program prelungit, plăteşte cam 500 lei pe lună. La 30 de copii se adună. Dacă nu îl trimiţi la acest tip de program, unii copii ar putea să aibă probleme la şcoală. Păi, ce învăţământ gratis e acesta, ca să nu mai punem la socoteală şi rechizitele! Dacă mai intru şi-n dedesubturile bacalaureatului, facultăţii, înţeleg efectele operaţiilor la negru stabilizatoare în inflaţie. Dar e bine, şcoala costă, educaţia costă. Elimin factorii stresanţi. Elimin gândurile negative. Ăsta-i secretul! Şi apoi copiii mei sunt mari. Dar parcă ceva nu-i în regulă. Poate testul meu de normalitate cu efectul formării influenţei învăţăturii asupra copiilor săraci, gata de revoltă şi ne-mulţumire din lipsa aşa-zişilor bani. Vreţi să intrăm şi-n subtilităţile şcolii Montessori? Nu, nu vreţi! Acolo profesorul este zeu, iar părinţii şi copiii, muritori de rând! Ce poţi face? Asta-i legea. Legea normalităţii. (Laurenţiu Oprea)

Primarul şi extratereştrii

…continuare

Deci, domnul Neamţu are o pregătire aviatică şi cunoaşte poate cel mai bine fe-nomenul OZN, sau mă rog, mai bine ca alţii. Din toate puterile lui, chiar dacă îşi va atrage oprobriul public, nu-şi doreşte ca Mediaşul să devină o bază a lor. E ca un suflu mare, în aer multe obiecte fiind detectate de radarele militare a căror manipulare este în mâna unor colegi mai tineri de-ai domnului primar, pe care acesta i-a pregătit cu succes în Şcoala Militară de la Bobocu. Anumite relaţii au rămas şi aceştia îl informează despre anumite evenimente aeriene şi fenomene stranii. Nu se ştiu exact motivele pentru că la bază este şi-un istoric. S-a întâmplat şi pe vremea domnului Plopeanu. Poate că la Copşa s-a făcut apă grea şi noi nu ştim, că de la greci te poţi aştepta la orice, sau poate o fi vorba de vreo armă nu-cleară, depozitată la singura unitate militară rămasă în zonă. Extratereştrii ştiu exact despre ce-i vorba! Poate intenţia de distrugere a parcului central din Piaţa Regele Ferdinand I a fost ca anumite sfere luminoase, cu o rază mai mică, ce nu fac zgomot şi nu lasă fum, neperturbând curentul electric, să aterizeze, invizibile, şi extratereştrii să intre prin tunelele subterane, dând de aurul saşilor, ascuns pe vrema lui Aloisio Gritti. Aici s-a avut noroc cu detectivul-jurnalist olandez, de ori-gine română, Ovidiu Dan, care a alertat masoneria internaţională, oprind din faşă acest proiect distrugător, care a costat o grămadă de bani, pe studiile de fezabilitate ale vechiului primar, domnul profesor Teodor Plopeanu. Ce vor aceşti extratereştri? Poate planeta lor s-a autodistrus, datorită exploatării aiurea (ca şi planeta noastră de altfel), iar acum vor să supravieţuiască. Pot lua diverse forme, inclusiv cea umană, care este adaptată la gravitaţie, presiune, atmosferă şi, intrând în interiorul nostru, noi vom avea forma umană dar nu vom mai fi noi. Oare n-aţi mai văzut doar forme umane? Deci, plecând de la această ipoteză, primarul şi-a lansat mesajul: “Noi nu vă vrem!” Gropile arată că n-au unde ateriza. Liliecii percep lumea exterioară printr-un sistem pe care noi nu-l avem: ecolocaţia. Poate extratereştrii din OZN-uri îl percep la fel. Este o încercare a primarului de a-i stopa. Noi medieşenii suntem incapabili să procesăm şi să interpretăm informaţiile în felul în care le fac extrate-reştrii. Deci aceste mesaje au fost trimise către civilizaţiile extraterestre şi nu pot fi înţelese de locuitorii oraşului. Oare a fost înţeles acest demers de toţi? Poate primarul nu mai doarme noaptea! Se trezeşte ţipând şi lac de sudoare. Problemele i-au luat şi bucuriile simple. (Poate aici e şi mâna lui Dumnezeu, acel bătrânel blajin, cu barbă albă, ce-ţi dă câte ceva când nu mai ai nevoie). Deci ăsta s-ar părea să fie adevărul! Aşa că vreau să vă întreb: oare credeţi că vreun om normal, cu bun-simţ, cerebral, ar fi făcut dintr-un oraş liniştit, cea mai mare bătaie de joc naţională şi europeană, de n-ar fi avut motivele lui ascunse, secrete, ce vizează bunăstarea în viitorul apropiat? Că, odată intraţi într-o zonă, extratereştrii nu mai pot fi scoşi afară? Ca unii de pe anumite funcţii. E mai bine ca-n acest stadiu să fie eliminaţi. Domnule Neamţu, vă mulţumesc! Eu vă înţeleg. Ce om! Ce caracter!  (Laurenţiu Oprea)

P.S. La sfârşitul mandatului veţi merge acasă, în satul din Moldova, sau ne pre-gătiţi o surpriză, ca domnul Plopeanu, cu hotelul Privo! Să nu se zică despre Me-diaş că n-a dat primari de valoare. Sau valoarea era înainte şi funcţia de primar a scos-o în evidenţă. Am uitat, domnule primar, să vă spun că eu, totuşi, îi vreau pe extratereştri aici! Nu, nu vreau să mă ducă nicăieri! Îi vreau aici, în Mediaş. Adică vreau drumuri normale, curent electric, siguranţă, securitate, linişte, spaţiu verde şi oameni de caracter să mă conducă. Ştiu, cu conducerea e mai greu, că nu votez numai eu. Şi pentru doi mici şi-o bere, prefer să-mi păstrez şi conştiinţa şi sărăcia, că vorba aceea, toţi ne ducem la fel de săraci!

Domnul G (II)

…continuare

Eu m-am speriat. M-am gândit că este o înscenare ca să ajung la închisoare. Trei zile am tot fost chemat, domnul Faur mă lua cu frumosul, îmi dădea cafea (nechezol, cum îi spunea), ţigări şi mă ruga să declar cu frumosul. Domnul Radu mă lua cu răul: „Spune mă, că te bat până mori. Cine dracu’ o să ştie? Cine o să-ţi simtă lipsa? O să te duc la Dunăre, o să te arunc în ea şi o să zică toţi că ai vrut să treci şi te-ai înecat. Aşa că spune tot!” Şi se făcea că mă loveşte. Eu eram îngheţat, plin de spaimă, cu tot felul de scene, una mai horror ca şi cealaltă. Ce fac? Ce trebuie să zic pentru a scăpa? Totuşi, de unde? Cui oare i-am făcut aşa ceva la poartă de a aranjat cu miliţia? O chestie din asta, privită la o asemenea di-mensiune, în care însăşi existenţa ta este pusă sub semnul întrebării, nu te lasă indiferent. Eram în stare să zic orice, să semnez orice, numai ca să scap. După un timp de presiune, ieşea domnul Radu şi intra domnul Faur ce începea: „Hai spune! Hai fii bun! Nu pot să-l mai liniştesc pe colegul. De ce vrei să-ţi facă nu ştiu ce şi să nu mai ştie nimeni de tine? Hai, fă ceva bun, recunoaşte şi pleci acasă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Fii mai echilibrat, mai raţional, nu ţi se întâmplă nimic, recunoaşte, nu eşti de vină cu nimic. De ce toate aceste probleme?”. Şi aşa s-au jucat cu mine trei zile şi normal că trei nopţi îmi reluam în cap discuţiile, totul. A treia noapte am avut revelaţia şi i-am spus domnului Faur părerea mea. El a scos o hârtie din sertarul de la birou şi s-a uitat peste ea. Atunci am citit invers iar propoziţia: “Re-cunosc că scria 200 lei dar erau dolari ameri-cani”. Da, asta era. Văzusem şi o notă in-formativă. În mintea mea repurtasem o victorie, cu toate că nu era nimic. Pierdusem trei zile şi trei nopţi. Totuşi, la serviciu eram trecut în condică „obligaţii cetăţeneşti”. Mai grav era că începusem să fiu suspectat de directori de colaborare cu miliţia şi-n locul meu de şef la expe-diţie a fost pus altcineva, căruia nu-i dau numele, că n-are rost. Deci am rămas în continuare ofiţer de serviciu, lucrând la poartă cu Domnul G, dar acum ştiam ceva în plus despre el şi mai ales şi el ştia că ştiu. Cei doi locotenenţi-majori, domnii Faur şi Radu, m-au dus la comandant. Aveam puţin mai mult curaj şi îi spun coman-dantului că acest caz ar fi trebuit să fie anchetat de doi sergenţi şi nu de doi ofiţeri, pentru că nu este de competenţa unor grade superioare. Ţin minte că s-a uitat lung comandantul la mine şi mi-a răspuns: “Să vii de acolo de unde eşti şi să ne spui cam ce crezi tu că ar fi de competenţa unor grade superioare”. Am înlemnit şi am bâiguit: „Am înţeles” şi am alergat uşurat că am scăpat. După care domnul Faur ştiu că a pus presiune pe mine vreo câteva luni să semnez o declaraţie cum că-mi doresc să fiu infor-mator şi un bun patriot. Pe această direcţie am fost pierdut. Nu s-a reuşit racolarea mea cum nu s-a reuşit nici în armată, de altfel. Educaţia claselor V-VIII din Valea Bârgăului, cu oa-menii aceia, mi-a marcat viaţa. Problemele le rezolvăm între noi iar celelalte nu fac parte din felul de a fi al unor oameni adevăraţi. Într-un târziu am aflat de la comisarul şef Vasile Victor că mulţi veneau şi se rugau să devină informatori ca să poată trăi mai bine, să poată fura şi mai ales să-şi liniştească frustrările cu vecinii, ce dădeau impresia că au mai mult ca ei. Viaţa a curs în continuare ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Cu mai multă prudenţă. Nu demult băiatul domnului G vine la mine şi-mi spune că-i şofer şi a rămas în pană şi, cât a schimbat roata, i-au furat borseta şi n-are bani nici de mâncare, nici de motorină şi mi-i trimite, dar mă roagă să-l împrumut cu vreo 20-25 lei. I-am dat, cu toate că-l cunoşteam. După care, chiar dacă mi-a mai cerut, nu i-am mai dat. Şi aşa mi-am adus aminte de acele timpuri. Dar şi domnii Radu şi Faur pot să vă confirme, chiar dacă sunt în pensie. Cu domnul Radu m-am întâlnit mai demult la „Doctorul”, era o crâşmă pe strada Armurierilor unde făceau mici şi ceafă de porc rupte din rai. Mergeam “La Busuioc”, căci aşa-i spunea la crâşmă, să ne vindecăm rănile, să ne tratăm. Parcă eram cu domnul Ovidiu şi i-am povestit ce-am păţit, iar el era cu ideea să-l prindem aşa la o nuntă şi să-i spargem nasul. Nu era nevoie, dar totuşi l-am întrebat dacă îşi mai aduce aminte ce mizerabil s-a purtat atunci. Mi-a spus că da, dar şi-a făcut datoria. Totuşi nu m-a lovit, m-a speriat doar şi cred că a avut dreptate, că sistemul acesta, directorul bun şi directorul adjunct rău, l-am mai văzut şi-n alte părţi. Merge şi dă rezultate! Cam asta-i povestea cu domnul G şi cu alţii şi vreau să vă spun că avea o soţie mică, firavă, cu foarte mult bun-simţ şi modestie. Tot un fel de combinaţie de a lui Dumnezeu. (Laurenţiu Oprea)

 

Domnul G

…continuare

Unul verifica maşinile, ceilalţi oamenii care ieşeau, iar eu trebuia să văd de biletele de voie, de telefon, de înregistrat marfa care ieşea pe bază de factură şi câte şi mai câte. Şi apoi mai era şi faptul că eram de dimineaţa, pe când o grămadă de fapte de acest gen se în-tâmplau după masa, seara şi noaptea. Dacă-i prindeam, nu le făceam rău, în sensul de procese-verbale, dar nici nu-i lăsam să iasă cu ele. Lumea era necăjită, poate nu la fel ca azi, dar era. Azi mai apa-re şi-un alt factor: neîncrederea în muncă. Asta şi datorită unor angajări aiurea, făcute în ultimii ani, în diverse locuri rentabile. Şi, când zic aiurea, mă refer la calitatea umană. Totul ascuns, totul cu relaţii mai mult pe criterii politice. Te apucă (şi e normal) lehamitea. Lumea tace şi e normal că am văzut cazuri când profesioniştii au fost obligaţi să plece, ca să facă loc la anumite lichele. Nu-i treaba mea să-i judec pe unii sau pe alţii, asta o face Dumnezeu, dar făceam o paralelă între timpuri. În orice caz, toţi din acele timpuri pe care i-am văzut furând, pot spune că nu s-au ales cu mare lucru sau au sfârşit rău. O anumită bunăstare îţi aduce munca cinstită, curată. O să săriţi pe mine să mă întrebaţi cine s-a îmbogăţit din muncă cinstită? Şi voi aveţi dreptate dar efortul depus şi însămânţând şi binele, ca un fel de pâine aruncată pe apă, neaşteptând nimic, face ca să se deschidă anumite canale de energie pozitivă ce va distruge focul neliniştii al banilor mulţi. Totul sub echilibru şi cu credinţa în Dumnezeu. Nu i-aţi văzut pe unii în ultimul timp? Numai ei şi totul să se întoarcă la ei. Nimeni nu mai trebuie să trăiască! De la toţi, la ei. Acum, aici, totul doar pentru ei. Anumiţi oameni ai Domnului, să zicem aşa, au fost îndepărtaţi, umiliţi, călcaţi în picioare, doar el şi cei din jur. Cum credeţi că lasă Dumnezeu pentru mult timp aceste fapte nepe-depsite. Îi trânteşte de nu se văd şi, pe lângă banii care trebuie să-i dea, le mai dă diverse boli, diverse probleme iar imaginea lor este aşa deteriorată că nu-şi mai gă-sesc niciun ecou de înţelegere în sufletul nimănui. Iar în cei pe care i-a angajat, i-a ajutat, nici atât, că aceia nu au nimic în interior, sunt goi. Au o mimică exterioară, ca o mască ereditară pe care şi-o schimbă în funcţie de mediul în care se află. Mai de-vreme sau mai târziu, adevărul, binele şi efortul curat ies la suprafaţă. Ştiu, e greu, trebuie doar să supravieţuieşti timpului, unor nemernici, sau ticăloşi, sau nenorociţi, cum vreţi să-i denumiţi şi mai ales să nu vă pierdeţi încrederea în puterea Domnului şi restabilirea echilibrului a ceea ce vă înconjoară. Deci, fiind la poartă ofiţer de serviciu, l-am cunoscut pe Domnul G, de care râdeam în felul meu. Într-o zi iese pe poartă un oarecare Urs de la Sculărie. Era cunoscut mai ales pentru că l-a părăsit nevasta, a rămas cu doi copii şi se zbătea, se chinuia să supravieţuiască. Trebuie să recunosc că nevasta sau fosta nevastă arăta bine, iar ce-a fost în capul ei nu ştiu. Ca o femeie să-şi părăsească băieţii, ori nu-i normală ori suferă prea mult, ori a găsit iubirea aceea pe care o întâlneşti o dată la zece vieţi şi pe care ţi-o face cadou Dumnezeu, atunci când totul în jurul tău pare pierdut, prăbuşit, amorţit. Ştiu, eu n-o condamn, dar pe vremea aceea domnul Urs prin asta s-a remarcat şi toată lumea vorbea pe la colţuri ce necăjit era şi ce eforturi face şi cât de rele sunt femeile (care sunt, sunt şi gata). Ei bine, domnul Urs (nici nu ştiu cum să-i zic, domn sau tovarăş) iese şi-mi prezintă biletul de voie. Aveam la mine o obligaţiune CEC de 200 lei. Erau aşa ceva care periodic participau prin tragere la sorţi la premii în bani sau maşini. De bine, de rău, se mai câştiga pe vremea aceea nu ca la loto, azi, că după ce partea românească mai e şi ticăloşită, mai dau vina şi pe greci cu clauzele contractului ce nu ne avantajează, de parcă eu sau dumneavoastră am făcut acele contracte. Dar la fiecare schimbare politică, bătaia pe directorul loto e mare. Deci sunt ceva interese sigure. Cu toate acestea, în fiecare săptămână milioane de abonaţi se duc la agenţiile loto şi-şi cumpără bilete, renunţând la pâine sau cafea. La ceva acolo.   (Laurenţiu Oprea)

(va urma)

 

Locul pustiit

…continuare

N-are decât să-l laude cine-o vrea, chiar dacă am pierdut şi voi pierde cât voi putea voi scrie şi voi arăta adevărul. Devin incomod multora care au relaţii directe sau indirecte cu primarul, dar ce se-ntâmplă acum acolo în târg, sau aici în Mediaş, depăşeşte orice închipuire macabră. Nu înţeleg, totuşi, de ce a fost lăsat acest loc în paragină, poate pentru că aşa vrea primarul sau cei din spatele porţilor închise ale pieţei? Poate domnul primar crede că voi obosi sau la un moment dat vă veţi plictisi de ceea ce scriu, dar atâta timp cât eşti şi te numeşti cavaler al Festivalului Medieval, fii cavaler până la capăt! Domnule primar, îmi cer scuze pentru interpelările mele, dar am dreptate, am poze, oamenii văd, vorbesc, ştiu! Domnul Plopeanu şi-a făcut un hotel la Târgu-Mureş, prin muncă, cinste, corectitudine. Dumneavoastră poate vreţi un aerodrom sau aeroport şi noi cârcotaşii, neinformaţii, nu ştim. Hai, băgaţi-ne pumnul în gură şi spuneţi că din raţiuni superioare locul acela urmează să devină altceva, la fel ca tot Mediaşul, de altfel. Personal îmi pare rău de aceste imagini, însoţite de mici explicaţii, mai ales că vă cu-nosc un om modest, inteligent, sufletist, prietenos, corect, înţelegător, plin de compasiune şi cunoaştere a naturii umane şi a omului, un om de mare caracter. Şi ar fi păcat, zău aşa, ca imaginea dumneavoastră să fie deteriorată de nişte neînţelegeri. Dacă doriţi, vă iau şi-un interviu, cu poze, dar pozele le fac eu unde vreau, dumneavoastră folosiţi doar cuvintele. Cred că ar ieşi un SF-fantastic – horror de înaltă calitate, mai ales că se apropie şi Festivalul de Film. Ce-am mai observat, că multă lume de la Primărie mă ocoleşte, ceea ce-nseamnă că sunt de acord cu dumneavoastră şi eu am devenit o persoană neagreabilă, cu toate că n-am scris tot ce ştiu pentru că nu pot demonstra. Dar ce se poate, se poate, nu? Îmi cer scuze medieşenilor care cred că Domnul Primar Teodor Neamţu este cel mai bun primar şi îi înţeleg. Rog să fiu iertat şi de cei care sunt de acord cu mine, dar fără dovezi nu poţi demonstra nimic, şi-n faţa justiţiei, cu o avocată bună, îmi pot cere chiar ziarul, ce va lucra pentru ei şi vă vor fi arătate magnificele realizări din gândirea tactică şi strategică a marelui cârmaci al oraşului.

Cu stimă şi părere de rău,

al dumneavostră Laurenţiu Oprea

P.S. Orice s-ar putea spune despre mine, dar că nu sunt politicos prin scris, NU. Şi mai ales nu mi-e frică! Totuşi, chiar dacă sunt plictisitor, CITIŢI-MĂ!

 

Jancsi Bacsi

…continuare

Avea doi copii, Erika şi Arpad, după care aruncam cu bulgări sau pietre, făcându-i în tot felul. La orice gest de moralizare din partea unor persoane vârst-nice, apăreau râsetele, insultele într-un cor, neobrăza-rea fiind ceva normal, întrecându-ne în tot felul de epitete, metafore şi figuri de stil, cu gesturi sau nu, să nu le spunem obscene, ci copilăreşti, suburbane. Dar ce era mai grav e că mi se păreau normale. Pe atunci nu înţelegeam o altă naţiune şi nici durerea tatălui care-şi vedea copiii jigniţi doar pentru că el era maghiar. Un destin în care poate fi fiecare. Într-un fel toţi eram necăjiţi în acea perioadă, toţi eram părtaşi la lipsa curentului, apei calde, alimentelor, ai rândurilor formate cu sticle de lapte de cu seara (mai venea câteun nenorocit nebun şi le spărgea), ai propagandei comuniste, cozilor imense şi triste la adidaşi, la ouă, la orice, la prezenţa obligatorie duminica la serviciu şi multe altele. Dar pentru Jancsi baci mai era ceva în plus. O durere sfâşie-toare, mută, cu care îşi privea copiii, neputând să ne facă nimica. Noi, cu ochii la defectele altora şi, dacă nu aveau, le inventam. Oricum, în asemenea situaţii făceam front comun, pentru că ei erau ca noi, dar erau altfel, erau bozgori. Şi tot aşa şi tot mereu. În 1975 a venit inundaţia. Au căzut străzi după străzi sub ape. Pe Panait Cerna doar trei case în sus au rămas neinundate. Una era a lui Jancsi bacsi, care adunase la el mai multe familii cu copii. Ştiu că părinţii m-au trimis şi pe mine cu fratele meu mai mare la el. L-au întrebat dacă ne ţine până trece grozăvia. Îmi aduc aminte că în fiecare casă era un difuzor unde ne anunţau cursul inundaţiei. Acum este la Dumbrăveni, vine puternic, la Aţel şi… Brateiu… Mai sunt 8 ore! Era un fel de monitorizare şi avertizare. Jancsi bacsi mă cunoştea, că mă jucam des pe strada respectivă, având verişori, fiind şi unul din cei agresivi şi răi, dar a fost amabil şi m-a primit imediat. Noi, copiii, stăteam într-o cameră separată, primind apă, ceai, pâine cu untură, ceapă, ba chiar şi mere. Am învăţat să ne rugăm de fiecare dată când ne aducea mâncarea, ciorba, fasolea, mazărea. Atunci am văzut o altă faţă, plină de bunătate şi înţelegere. Părinţii, de altfel, ne avertiza-seră ce ni se poate întâmpla, dacă făceam probleme în asemena momente. Şi nu voiam, pentru că-i credeam pe cuvânt. Însă un copil dintre noi a şoptit: bozgore. Nu l-am auzit decât noi. Seara am vorbit între noi, i-am pus pătura-n cap şi l-am bătut icnit, cu ură, cu părere de rău pentru tot ce făcusem până atunci. Doar aşa ne-am curăţat sau, mă rog, am crezut că ne curăţăm de amintirile neplăcute. Dacă nu i-am fi văzut adevărata faţă a lui Jancsi bacsi, am fi rămas emoţional imuni. Erika neni, soţia Jancsi bacsi, era cu copiii într-o altă cameră, fiind bolnăvicioasă. Cu toate acestea, venea din când în când la noi cu un fel de gogoşi. Acum, trei zile au trecut repede şi am mers la casele noastre, dar felul de a fi nu l-am uitat niciodată şi oricine poate transforma realitatea, dar experienţa aceea nu o pot uita. De atunci am rămas prieten cu Erika şi Arpad şi dacă cineva, pe stradă, le mai spunea într-un fel sau altul, noi cât mai curând ne făceam cunoscută prezenţa şi motivele corecţiei. A trecut timpul, dar momentul acela nu-l voi uita sigur niciodată şi întotdeauna îi privesc pe cei de naţionalitate maghiară de la început cu un plus de simpatie. Povestea asta mi-a spus-o Liviu, un prieten care a venit din Finlanda, şi mi-a plăcut (în orice caz, nu Liviu Andrei!). Eu am cunoscut alţii. Pe Domi, pe Karcsi, pe domnul Iacob Alexa, pe domnul Toth, care m-au impresionat prin felul lor de a fi, de a face ca totul în jur să funcţioneze în parametri normali, dovedind că sunt profesionişti şi oameni de caracter. Nu zic că nu sunt şi la ei destui cu probleme dar, pentru mine, cei cu un echivalent asemănător al funcţiei cu românii au fost mult mai umani şi înţelegători! Aşa că ameninţările din fundal şi reziduurile informaţionale nu ţin de vecinul de lângă tine care te ajută, în caz de ceva. Noi trăim între noi şi ne cunoaştem bine, nu cu idei prefabricate de undeva de sus, de la cei care oricum ne ignoră pe toţi. (Laurenţiu Oprea)

“Podul de piatră s-a dărâmat”… sau pledoarie pentru normalitate

…continuare

Am mai rămas o mână de oameni în oraş şi totuşi ne simţim singuri. Parcă un venin otrăvitor a intrat în noi. Domnule primar, la început, ca majoritatea primarilor, se pare că aţi mai făcut ceva în oraş. Apoi, puţin câte puţin, v-aţi depărtat de prieteni şi v-aţi făcut noi prieteni, pe bază de interese comune. În aparenţă simpatic, deschis, popular, nu aţi lăsat să se vadă ce ar urma să deveniţi! Şi, ce a fost culmea, au fost zvonurile că aţi fi în relaţii bune cu domnul profesor Plopeanu, care în perioada alegerilor v-ar fi dat nişte sfaturi utile. Domnul Moraru v-a fost de folos pentru că mulţi care vă văzuseră adevărata faţă s-au îndreptat, el neîndreptându-se, cum ar fi fost normal, spre domnul deputat Gheorghe Roman. Chiar dacă poza dumneavoastră în cămăşi dungate cu domnul senator Arcaş a vrut să fie o sfidare, ca şi cum puteţi face ce vreţi şi cu opinia publică, foarte bine! Acum aveţi ocazia ca, împreună cu specialiştii dumneavoastră şi specialiştii PSD-ului, să reparaţi podul şi împrejurimile lui, pentru că se consideră a fi o prioritate. Vă pot ajuta şi domnul Eugen Grozav şi domnul George Petrescu, punându-le la dispoziţie tot ce este necesar! Normal că este o părere şi nu ne interesează cu cine veţi finaliza lucrarea, cert este că trebuie făcută, pentru că ar crea probleme foarte mari, nepunând la socoteală şi starea jalnică a drumurilor. Şi nu vă mai luaţi după apropiaţii care vă sorb cuvintele şi sunt de acord cu tot, otrăvindu-vă cu idei neconcorde cu realitatea. Asta-i realitatea, ceea ce se vede, aşa că faceţi-vă treaba până la sfârşitul mandatului şi mai înconjuraţi-vă şi de profesionişti. Îmi pare rău, nu-mi permit să vă dau idei, dar aş fi putut scrie articolul şi dintr-un alt unghi şi sunt convins că nu v-ar fi convenit nici atât. Vrem drumuri bune, vrem pieţe normale şi nu vrem emoţii când trecem podul. Asta nu degeaba, ci contra taxelor şi impozitelor, ce mi se pare mie că e singura parte din sistemul administrativ ce funcţionează perfect! (Laurenţiu Oprea)

O sîmbătă seara în oraşul miracolelor

…continuare

Oare nu-i mai bine să-l sun pe comandant? Ce fac? Doar e sâmbătă seara şi toată lumea este în repaus şi cu probleme personale. Nu, mai bine la ofiţerul de serviciu. Îmi răspunde, după un oarecare timp. Starea mea de agitaţie creştea. Îi spun despre ce e vorba, după care, mi se spune scurt, sec şi uscat: “Nu-i treaba poliţiei. Nu intrăm în politica băncilor!” “Bine, dar poate fi un infractor ce-mi vrea banii de pe card”, zic eu. “Nu ne mai reţineţi, sună telefonul celălalt”. Şi-mi închide. Scurt, dar şi la obiect. Ce fac? E sâmbătă seara, cardul mi-e blocat, până luni se pot întâmpla multe. Îmi aduc aminte de un telefon de urgenţă, afişat pe ecran. Mintea mea căuta soluţii. Sun de pe telefonul mobil. Nu puteam pleca. Dacă era unul din taximetriştii din spatele meu? Trebuia să găsesc rezolvarea acum şi aici, pe loc. În sfârşit am ajuns la centrala Piraeus Bank. Începe ca la o firmă care se respectă. Pentru cutare, apăsaţi tasta 1, pentru cutare apăsaţi tasta 2. Întrerup, n-am mobil cu tastatură de acest gen. Sun şi gata. De unde tastatură? Ce fac? Îmi aduc aminte că, totuşi, am un tele-fon android pe care mi l-a făcut cadou fata mea vitregă, Diana. Trebuie să aibă tastatură, chiar dacă ai sunat. Caut în opţiunile lui şi are. Sun din nou, ascult cu atenţie toată poves-tea. Frigul, întunericul, toate îmi par duşmănoase, sâmbătă seara după ora 20,30. Apăs tastele una câte una. În sfârşit sună şi sună… Îmi răspunde o operatoare. Sunt nervos, mă iau de ea. Este calmă şi îmi spune că se mai întâmplă. “Ce fac?”, o întreb. “Nu aveţi card de Piraeus, aşa că nu-i treaba mea”. “Bine, dar în bancomatul dumneavoastră mi-a fost reţinut”. Îmi vine să apelez la folclor, să ridic tonul, efectiv să urlu. Îmi spun: “Fii calm! Convorbirea este înregistrată, iar tu eşti un om educat, civilizat, ce-şi găseşte cuvintele normale, fireşti, într-o asemenea împrejurare. Dă-o-ncolo de civilizaţie şi educaţie!” Da, niciodată nu sunt cel care provoacă scandalul şi prea mult bun-simţ duce la concluzia că eşti fraier, asta cu proştii şi cu cei care cred că li se cuvine totul. Dar aici e altceva. Dincolo, la telefon este o persoană, la sute de kilometri, care are nişte reguli şi care este şi ea înregistrată. Deci, nu face ce vrea. Înspir, expir şi, calm, o mai în-treb de posibilitatea recuperării cardului sau a folosirii lui. “Da, strada este Mihai Emi-nescu nr. 17 A”. Deodată îmi vine o idee: “Daţi-mi, vă rog, numărul de la OTP, echiva-lent cu al dumneavoastră“. Ar fi o posibilitate, mică ce-i drept, dar este. Mi-l dă, cu chiu cu vai. Nu am înţeles de ce n-avea voie. Sun la OTP. La fel, cu apăsarea diverselor taste. În sfârşit sună. Mă trece pe muzică. Ascult Vivaldi 20 de minute. Fierbeam. Prin faţa mea trece o doctoriţă cu doi prieteni. Îmi venea să dau cu telefonul de pământ. Calm. Bine. Mai sun o dată, aştept doar 5 minute şi îmi răspunde unul Marius. Îi povestesc. Povestim. Simt cum otrava lentă, letală, murdară, creată pentru bătaie de joc, sfidare, mă cuprinde. Îmi fac blocajul energetic, adică îmi închipui că sunt în mijlocul unei sfere de lumină şi nu mă poate atinge nimic. Timpul trece. Concluzionez, după ce mi s-au prezentat posibi-lităţile. Blocarea cardului cu suma exactă de pe el. Am căzut amândoi de acord să mi-o spună şi să i-o spun. Oricum, mai am o datorie destul de mare la bancă şi-mi trage bani de pe card la fiecare început de lună. Mult a fost, puţin a rămas. La aceste date apar întrebările suplimentare despre cod numeric personal, numele de fată al mamei, locul naşterii, adresa exactă şi câte şi mai câte. Cardul, în situaţia aceasta, s-ar recupera luni, dar va fi trimis la Bucureşti, unde ar fi predat la OTP, şi ar trebui să aştept câteva săptă-mâni până îl primesc acasă, la Mediaş. Oricum, aş putea să iau bani cu CI de la casierie. Mă enervează procedura, aşa că renunţ definitiv. Îmi fac un card nou. Mă hotărăsc pe loc. Luni trec pe la OTP şi cer un nou plastic. Mă costă 5 lei. Tot pe mine, plus convorbirea. Este ora 22,00. Am mai avut două probleme cu băncile în ultima vreme. La ING, unde bancomatul nu funcţiona şi fetele nu aveau nicio treabă, iar Adela, directoarea, nu era acolo. Când le-am întrebat de ce nu pun o hârtie pe el să se vadă, să nu ne mai adunăm ca proştii să ne ridi-căm banii, una mi-a răspuns cu calm: “Păi, merge, domnule”. Normal că am mers vizavi la CEC şi mi-am ridicat banii. Iar a doua, la Carpatica, atunci când am întrebat-o pe domnişoara directoare de ce n-a comunicat scoaterea din uz a două telefoane pe care le-am avut în relaţiile cu banca. Mi-a spus cu calm că unul ar fi fost Vodafone cu centrala, la care au renunţat, iar al doilea nu mai ştiu ce. În orice caz, nu mi-a răspuns la întrebare şi a folosit justificare românească de a spune ceva, orice, chiar o minciună.

…Duminica pare promiţătoare. Pe cer stele. Va fi o noapte linştită.

Da, omul sfinţeşte locul, dar parcă noi, românii, avem defectul de a-l transforma în ceva insuportabil, imposibil, intolerabil şi sunt… doar la litera i. (Laurenţiu Oprea)

Gaşca

…continuare

Rolul fiecăruia dintre ei este de a-şi face treaba pentru care este pus şi pentru care este plătit de stat. Că face una şi este plătit pentru altceva e cu totul altfel. El trebuie să fie recunoscător celui care l-a angajat, tre-buind să facă ce i se spune, iar pentru asta este mai puţin sau mai mult compromis. Cine nu vrea nu are decât să moară de foame ca un ciudat. Viaţa te surprinde în toată com-plexitatea şi murdăria ei şi nu eşti lăsat în pace, dacă nu eşti considerat de-al lor şi nepericulos. Nu-i greu de aflat secretul, trebuie doar urmărit circuitul banilor şi cei care au făcut sistemul sau microsistemul cu rotiţele lor funcţionale ce duc la un sfârşit. Au şi supape de evacuare precum şi metode de auto-distrugere ce nu mai pot fi demonstrate. Totuşi sunt şi oameni cheie, ce dau o parte în stânga, o parte în dreapta şi în sus, neuitând să îşi ţină şi ei partea lor. Din păcate, au devenit profesionişti ce pot fi greu dovediţi. Undeva, totuşi, presiunea este prea mare pentru că se forţează nota. Te întrebi unde au să se oprească? Nu permit nimic să se facă, nimic să se construiască, nimic fără partea lor de drept şi de fapt. Nu pot să facă altceva, nu vor să facă altceva şi oricine din afară este un potenţial duşman. Prin aceştia statul pierde, iar încercările lui disperate de a se pune pe linia de plutire îl vor scufunda tot mai mult în mlaştina aşa-zisă a crizei. Sunt convins că această criză a fost provocată prin reţinerea şi blocarea unor bani şi datorită luptelor nevăzute între euro, dolar, Asia, Europa, America şi a câştigării unor pieţe, precum şi găsirea poziţiei fiecărei ţări în sistemul mondial sau a sferelor de influenţă. Cel mai simplu de controlat este energia, dar energia, prin preţul ei, naşte şi a născut monştri! Cine o are şi ştie cum să o manipuleze va deţine puterea. Dar, până atunci, în jurul ei au apărut tot felul de suprastructuri complexe, diforme, grupuri şi mai ales “găşti”. Găşti formate din soldaţi credincioşi celui care i-a angajat, mulţumit de rolul lor şi de salariul lor, conştienţi că o neatenţie din partea lor i-ar costa datul afară, cu toate impedimentele crizei economice şi adaptările ei la piaţa locală şi naţională. Aici sunt implicate multe sisteme ale aparatului de stat, prin oamenii lor, care, datorită avantajelor şi angajării familiei, neamurilor şi prietenilor, pot da raportări false de sistem perfect. Cineva din afară, care se pricepe cât de cât, intrat în sistemul respectiv, are mai multe şanse: să fie respins ca un corp străin, să se pară că este altfel, sau, puţin câte puţin, să în-locuiască oamenii cheie (ceea ce ar fi foarte greu, dacă nu chiar imposibil) cu oameni loiali. Aici ar fi vorba de sacrificiu şi nu aş vedea pe nimeni dispus să o facă. “Las că merge şi aşa. Cum a mers de atâta timp, merge şi acuma!” Şi totuşi legile, normele de funcţionare, nu sunt bune! Iar chestia că “Ori moare calul, ori se rupe hamul”, poate fi evitată. Nici privatizarea nu ar fi o soluţie, pentru că nu ar fi nici atât cât este posibilitatea de control. O refacere sau o nouă reorganizare ar lua timp, ar fi blocarea periodică prin sabotaje bine gândite şi calculate ce ar duce la haos. Şi, poate, s-ar găsi soluţiile, că tunderea oii, mulgerea ei de cinci ori pe zi şi hrănirea cu paie uscate în frig nu-i bine. În acest fel se încurajează coţcăria de doi bani. Adică, oamenii care lucrează şi iau un salariu de undeva de la stat şi, pe acel timp şi pe acei bani, îşi dezvoltă afacerea personală, mână-n mână cu alte persoane influente sau pe care le direcţionează în afara serviciului, pri-mindu-şi comisionul. Unii sunt acoperiţi de partide, alţii de şefii direcţi, contra unor servicii, alţii de neamuri sau prieteni şi, uite aşa, timpul trece şi pensia vine. Până la urmă totul face parte din fiziologia întregului şi a subconştientului colectiv, dar, neputând construi ceva în timp, niciodată, pentru că asta cere sânge, transpiraţie şi lacrimi cu adevărat, nu ipocrizie, nu minciună, nu lăcomie. (Laurenţiu Oprea)

 

“Drumuri medieşene”, parte a drumurilor europene – adaptată

continuare…

Discuţiile sunt diverse, de obicei legate de activitatea Mediturului, unde pe o linie principală s-au inventat automate pentru cumpărarea biletelor, care au costat o grămadă de bani (acum, obrazul subţire cu cheltuială se ţine). Se trece la piaţă, la învăţământ, sănătate, la gropile de pe drumuri, iluminat şi frecat menta pe bani (serioşi) publici. Aceste discuţii sunt sincopate de expresii populare, folclorice, chiar cu trimitere la notele de subsol ale dicţionarului, neuitând nici urările de bine la adresa edilului şef şi a instituţiei pe care cu cinste şi onoare o conduce. Primeşti cele două chitanţe, bucuros, cu o faţă veselă, una de cinci lei şi una de doi lei, şi te aşezi la coada de la primul ghişeu pentru a preda aceste chitanţe, fredonând în gând “Prieten drag” de Radu Şerban. Ţi se spune să revii după 48 de ore să ridici certificatul fiscal. Dar, între timp, te duci în spatele Primăriei, la Biroul de cadastru şi publicitate imobiliară Mediaş, unde te aşezi (din obişnuinţă şi nu numai) la coadă şi soliciţi o cerere pentru eliberarea extrasului de carte funciară. Te aşezi pe un scaun lângă masă (aici există) şi completezi cererea. Revii cu cererea la coada de la ghişeu şi o predai, cu taxa de 20 lei, eliberânduţi-se chitanţă. Ţi se spune să revii după 3 zile pentru a ridica extrasul CF. A doua zi, după ora 8,00, te duci la CIC (Centrul de Informaţii pentru Cetăţeni). Completezi o cerere pentru eliberarea certificatului de urbanism (normal că stai la coadă, că doar nu eşti în Finlanda!). Apoi, agale, te aşezi la altă coadă, pentru achitarea unei taxe în valoare de 8 lei. Revii la CIC (după trei zile), unde lângă cerere anexezi chi-tanţa, extrasul CF (pe care l-ai luat după ce ai stat la o coadă demnă de admirat, la biroul de cadastru), planul de situaţie şi planul de încadrare în zonă (dacă nu le ai, le poţi obţine de la administratorul sau preşedintele de bloc, sau de la un proiectant autorizat) pentru imobil. La CIC ţi se spune să revii după cinci – zece zile lucrătoare, pentru a ridica certificatul de urbanism. După o altă coadă, la şase zile, ridici certificatul de urbanism pe care îl anexezi la dosarul complet, pentru eliberarea avizului program de funcţionare al societăţii. Dosarul cuprinde: cerere, certificat de urbanism, contract de comodat (dacă e cazul, pe care îl poţi lua de la contabilă) etc. Ţi se spune să revii după 48 de ore pentru obţinerea avizului program de funcţionare, pe care îl ridici de la CIC. Între timp, plăteşti impozitele: pe maşină 167, locuinţă 97, salubritate 156, pe garaj 197,1. Apoi la “Pacea” 108, locul de veci 20, cablu-tv 600, factura de gaz 350, apa 98, curentul 155, telefonul fix 125, mobilul 70, contabilitatea firmei şi asigurările sociale ale angajaţilor, impozitul IMM-urilor, RCA-ul, benzina, asigurarea pentru locuinţă, grădiniţa, laptele, biserica şi salariile angajaţilor. Avem de unde! Am uitat: medicamente, ceaiuri, mâncare, articole igienice, apă plată şi câte şi mai câte necesităţi pentru normalitate. Şi mă gândesc la primar, la echipa lui şi la refrenul “Avem echipă, avem valoare”.

P.S. Dar locul e împânzit cu tot felul de zgomote, ca un concert polifonic de gară sau spital de nebuni, unii înjură, alţii glumesc, alţii strigă, alţii şoptesc şi toţi pentru propăşirea oraşului condus de un om drag, ales prin vot din primul tur. (Laurenţiu Oprea)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s