LORIOARA

S-a născut sub semnul celor fără şansă şi al celor năpăstuiţi de soartă, ca un copil avortat la container. S-a născut în închisoare, pe o saltea murdară şi plină de mizerii. Clipa era grăbită şi mută, iar frunzele toamnei, de toate culorile, păreau că trec sfios spre albastrul închis al înserării. Cirezi de nori cu ugerele pline se ascundeau în umbrele ceţii reci. Totul era închis, urât şi murdar. Se apropia iarna, cu eticheta frigului. Femei bătrâne, tinere în care răutatea lumii, boala şi moartea râdeau descreierat, îşi răzemau ochii plânşi pe ghemotocul de carne vie ce ţipa din toţi rărunchii, parcă nevrând să vină bucuroasă pe această lume.
Erau vreo şpate femei înrăite pe lume, (dar mai ales pe bărbaţi), ce înfloriseră pentru o clipă alb cu miros de viorele mov şi iarbă proaspătă. Toate, dar absolut toate, uciseră bărbaţi cu sânge rece şi fără remuşcări.
Se hotărâseră să-i fie naşe Lorioarei şi s-o protejeze de cărările încolăcite cu şerpi otrăvitori ale lumii de afară. Acolo regulile erau stricte şi respectate, iar cea mai puternică era ascultată şi temută.
Ursitoarele intraseră pe vârfuri, parcă emoţionate de ce văd, surprinse să vadă în acel loc un gol mare de răutate şi invidie, iar fetiţa nou-născută pâlpâia ca o lumină de candelă, ţinând în colţurile camerei câţiva nori întunecoşi. Nici nu ştiau ce să-i i ursească! Una i-a ursit noroc mult, dar la noroc cealaltă ursea altceva, să-l anuleze, dar de data aceasta i-a ursit să întâlnească iubirea chiar de mai multe ori. Ultima i-a ursit copii frumoşi şi deştepţi, care urmau să aibă grijă de ea la bătrâneţe.
Oricum era o tâmpenie, şi-n jurul ei n-aveau cum să umble câinii cu colaci în coadă, ci mai mult câinii săraci. Şi, după cum se ştie, atât omul cât şi câinele sărac (adică lihnit de foame) este pui de drac.
Părea să n-aibă nimic, decât o viaţă la cheremul celor puternici şi mizerbili, ce se vor ascunde în spatele ochelarilor închişi la culoare şi al legilor, ce păreau să-i protejeze.
Sângele fetiţei avea tot felul de instincte-impurităţi ce s-ar fi putut linişti printr-o educaţie şi un mediu corespunzător. Dar cine ar fi putut să i le ofere?
Şi ca să fie şi mai clar momentul în care visele se-ntorc în taina lor galbenă-mov ca nişte cuiburi albastre ce-şi caută copacii vernil, mama Lorioarei muri, dar nu înainte de a o numi Lorioara. Aşa-i veni în amintirea celei mai frumoase clipe de viaţă de pe malul Lotrioarei, când a fost cu cortul, cu Lazăr.
Ea i-a spus Lotrioara, dar n-a fost înţeleasă, pentru că-n locul acela cuvintele se spărgeau ca dangătele de clopot în mintea femeilor de acolo, ce înţelegeau cum înţelegeau. Până şi adevărul ajungea în mintea lor ciuntit şi schingiut, iar Lotrioara s-a transformat ca un alint în Lorioara. De data asta clipa, imaginea ce se voia frumoasă, n-a mai ieşit urâtă, a ieşit altfel, ca o şoaptă albă ce umplea tăcerea cu tăcerea culorii albastre, curate, ca o ninsoare căzută peste urmele fiarelor sălbatice.
Aşa s-a născut Lorioara şi mai ales… acolo.
Laurențiu Oprea24174328_1881220525224652_5554681713433844735_n

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s