VASILICA

Tatăl ei fusese aviator şi a căzut cu avionul undeva prin Parâng, într-o zonă cu un refugiu, la ora actuală compromis din cauza unor turişti plini de purici şi păduchioşi. Cam asta-i amintirea de acum. Realitatea e că a fost declarat erou, iar mama ei luase o sumă frumoasă de bani. S-a făcut şi un simu-lacru de înmormântare, cu salve trase în aer şi soldaţi înşiraţi în dreapta sicriului, puşi în poziţie de drepţi, tineri şi speriaţi, parcă, de atâta lume.Şi Vasilica, ce-i drept, era speriată, dar căuta să se ţină tare, conştientă fiind că nu mai avea tată care s-o răsfeţe şi pe umărul căruia să plângă din cauza ieşirilor necon-trolate ale mamei.Pe mama ei o chema Natalia, un nume cu rezonanţă rusească ce era la modă în acele timpuri. Mamei îi plăceau bărbaţii şi alcoolul, combinaţia cea mai periculoasă posibilă pentru o femeie. Problema n-ar fi fost aşa gravă, dar Natalia, fiind emotivă, se descăr-ca, atât fizic cât şi verbal, pe Vasilica. Vasilica terminase zece clase şi-n acea perioadă citise mult, orice. Lumea aceea de cărţi o scotea din lumea reală, din lipsurile ei: frig, foame, sete, în care o lăsa mama ce vânduse totul din casă, plecând cu săptămânile de acasă.Părinţii erau divorţaţi iar legea o dăduse la mamă. Oricum mama o ţinea pentru pen-sia alimentară pe care o dădea pe alcool ori din care îşi cumpăra haine, pantofi, cizme, Vasilica neprimind nimic, poate doar câteva cuvinte grele. De altfel, supravieţuirea pentru o fată în asemenea condiţii a fost grea. Trebuia să se ferească şi de umbra ei şi ajunsese să urască bărbaţii.Zilele de sărbătoare erau atunci când se ducea la tată şi a-cesta era acasă. De obicei nu era, dar era doamna Aurica, ac-tuala soţie a tatălui, care o servea cu mâncare şi o lăsa să facă un duş. Odată i-a furat un săpun de trandafiri şi de atunci n-o mai lăsa sin-gură. Şi nici nu-i mai dădea nimic, bătându-i apro-pouri că hoţii nu trebuie ţinuţi aproape. A renunţat greu la săpunul acela, dar l-a adus şi l-a aruncat în spatele dula-pului din baie, nespunând nimic. Observase că, după un timp, atitudinea doamnei Au-rica se schimbase. Dar Vasilica făcea pe supărata. Când tatăl era acasă, parcă venea primăvara şi înfloreau copacii, mergeau în oraş şi mâncau la restaurant. Apoi tatăl, Mihai, îi cumpăra ghete, rochii şi diverse bluze, spunându-i că până la urmă va face în aşa fel încât s-o aducă la el, dar procesul încă este anevoios, legea dând dreptate şi luând partea mamei. Vasilica plângea şi îi spunea că dacă mai stă mult cu mama ei se va omorî. Tatăl îi răspundea să aibă răbdare. Dar ancheta socială părea că bate pasul pe loc. Totuşi avea răbdare şi încă multă.

Această perioadă şi-a pus amprenta asupra ei într-un mod ciudat. S-a închis în ea fără să mai comunice cu exteriorul în niciun fel. Doar cu tatăl, dar şi acolo doar pe câteva direcţii.

Visa să se căsătorească tot cu un pilot ca tatăl ei, convinsă fiind că acei ce zboară sunt deasupra răutăţilor şi mizeriei lu-mii. Aşa că îşi dorea acum să trăiască, să-şi ducă viaţa până la capăt. Şi, de ce nu, să devină ea pilot. Şi mai bine, că în acest fel n-ar mai fi depins de nimeni. Începuse să-nveţe mai bine şi chiar să aprofundeze mate-matica. Se implica şi-n fizică mult, iar rezultatele erau evidente. În clasă i se spunea “Cenuşăreasa tocilară“. Dar nu-i păsa. Ea îşi urma visul, ştiind că-l face pas cu pas. Totul până într-o seară, când un prieten al mamei ei, băut fiind, a intrat buzna peste ea şi a bătut-o cu pumnii, spărgându-i buza de jos, apoi a violat-o cu sălbăticie, ame-ninţând-o că dacă ţipă bagă cuţitul în ea. Era între silă, umilinţă şi durere. Plângea cu lacrimi de sânge, iar pe gură îi apăruse o spuză roşie. Îi venea să vomite. A vomat, dar animalul adormise deja şi sforăia. Dumnezeu îşi luase lumea-n băţ şi plecase departe. Primul lucru care i-a sărit în ochi a fost cuţitul cu care a fost ameninţată, care era lângă pernă. Vedea umbra verde a lacrimilor ei din drumul către vis şi al apusurilor fără anotimp pentru ea. L-a luat şi, ca o cădere de piatră într-un inel de apă, i l-a înfipt în inimă nemernicului.Nu s-a mai gândit la nimic decât la viaţa ei din dimineţile gândurilor triste. Parcă totul se făcea cu încetinitorul. Sângele, ca o apă murdară, zvâcnea clipocind, furi-şându-se pe cearşaf în jos. S-a sculat şi s-a dus în baie, unde s-a spălat mult, curăţân-du-se de toată murdăria. Părea un coşmar visat de ea. Acum nimic nu mai avea impor-tanţă. Era mai mult mâine decât acum, cu o complicitate neagră a negrului. Timpul a fost la răscrucea dintre iad şi iad, ningând cu funingine peste viitorul ei. S-a îmbrăcat încet şi şi-a făcut o valiză cu haine, iar dimineaţa s-a prezentat la poliţie şi a dat o declaraţie.A fost condamnată la zece ani cu executare pentru crimă cu premeditare. Oricum s-au umplut sacii lumii cu cuvinte. Nimic nu mai avea importanţă. Nimic nu mai lu-mina. Totul în jur doare şi ţipă, iar după nouă luni a născut-o pe Lorioara. În mintea ei a fost cu un tânăr locotenent, Lazăr, pe malul Lotrioarei, unde a zămislit-o pe Lo-rioara. Mintea ei refuza adevărul. Mintea ei refuza realitatea.

Aşa a şi murit, “Dumnezeu s-o odihnească-n pace!”, că de iertat nu avea de ce s-o ierte.

Laurențiu Oprea

Advertisements

LORIOARA

S-a născut sub semnul celor fără şansă şi al celor năpăstuiţi de soartă, ca un copil avortat la container. S-a născut în închisoare, pe o saltea murdară şi plină de mizerii. Clipa era grăbită şi mută, iar frunzele toamnei, de toate culorile, păreau că trec sfios spre albastrul închis al înserării. Cirezi de nori cu ugerele pline se ascundeau în umbrele ceţii reci. Totul era închis, urât şi murdar. Se apropia iarna, cu eticheta frigului. Femei bătrâne, tinere în care răutatea lumii, boala şi moartea râdeau descreierat, îşi răzemau ochii plânşi pe ghemotocul de carne vie ce ţipa din toţi rărunchii, parcă nevrând să vină bucuroasă pe această lume.
Erau vreo şpate femei înrăite pe lume, (dar mai ales pe bărbaţi), ce înfloriseră pentru o clipă alb cu miros de viorele mov şi iarbă proaspătă. Toate, dar absolut toate, uciseră bărbaţi cu sânge rece şi fără remuşcări.
Se hotărâseră să-i fie naşe Lorioarei şi s-o protejeze de cărările încolăcite cu şerpi otrăvitori ale lumii de afară. Acolo regulile erau stricte şi respectate, iar cea mai puternică era ascultată şi temută.
Ursitoarele intraseră pe vârfuri, parcă emoţionate de ce văd, surprinse să vadă în acel loc un gol mare de răutate şi invidie, iar fetiţa nou-născută pâlpâia ca o lumină de candelă, ţinând în colţurile camerei câţiva nori întunecoşi. Nici nu ştiau ce să-i i ursească! Una i-a ursit noroc mult, dar la noroc cealaltă ursea altceva, să-l anuleze, dar de data aceasta i-a ursit să întâlnească iubirea chiar de mai multe ori. Ultima i-a ursit copii frumoşi şi deştepţi, care urmau să aibă grijă de ea la bătrâneţe.
Oricum era o tâmpenie, şi-n jurul ei n-aveau cum să umble câinii cu colaci în coadă, ci mai mult câinii săraci. Şi, după cum se ştie, atât omul cât şi câinele sărac (adică lihnit de foame) este pui de drac.
Părea să n-aibă nimic, decât o viaţă la cheremul celor puternici şi mizerbili, ce se vor ascunde în spatele ochelarilor închişi la culoare şi al legilor, ce păreau să-i protejeze.
Sângele fetiţei avea tot felul de instincte-impurităţi ce s-ar fi putut linişti printr-o educaţie şi un mediu corespunzător. Dar cine ar fi putut să i le ofere?
Şi ca să fie şi mai clar momentul în care visele se-ntorc în taina lor galbenă-mov ca nişte cuiburi albastre ce-şi caută copacii vernil, mama Lorioarei muri, dar nu înainte de a o numi Lorioara. Aşa-i veni în amintirea celei mai frumoase clipe de viaţă de pe malul Lotrioarei, când a fost cu cortul, cu Lazăr.
Ea i-a spus Lotrioara, dar n-a fost înţeleasă, pentru că-n locul acela cuvintele se spărgeau ca dangătele de clopot în mintea femeilor de acolo, ce înţelegeau cum înţelegeau. Până şi adevărul ajungea în mintea lor ciuntit şi schingiut, iar Lotrioara s-a transformat ca un alint în Lorioara. De data asta clipa, imaginea ce se voia frumoasă, n-a mai ieşit urâtă, a ieşit altfel, ca o şoaptă albă ce umplea tăcerea cu tăcerea culorii albastre, curate, ca o ninsoare căzută peste urmele fiarelor sălbatice.
Aşa s-a născut Lorioara şi mai ales… acolo.
Laurențiu Oprea24174328_1881220525224652_5554681713433844735_n