Azi ne vedem la Cluj-Napoca!

afis-cluj

Emoţii, dar şi bucuria de a ne întâlni! Astăzi, 25 noiembrie, orele 16:30 vă aştept la Cluj-Napoca, în Sala Dietei de pe strada Memorandumului nr.21, cu prilejul unui eveniment cultural de prezentare a cărţilor mele. Am bucuria să fie alături de mine Tudor Sălăgean, moderator şi Sabin Gherman, invitat. Vă invit cu drag şi vă aştept la o seară deosebită! (Laurenţiu Oprea)

Advertisements

Prezentare de carte, Cluj Napoca

afis-cluj

Pregătirile sunt pe ultima sută de metri! Vă reamintesc:  în data de 25 noiembrie, orele 16:30 voi fi la Cluj-Napoca, în Sala Dietei de pe strada Memorandumului nr.21, cu prilejul unui eveniment cultural de prezentare a cărţilor mele. Am bucuria să fie alături de mine Tudor Sălăgean, moderator şi Sabin Gherman, invitat. Vă aştept la o seară deosebită! (Laurenţiu Oprea)

Om de bine

om-de-bine

Ion se născuse sărac şi fără mamă. A lucrat pe unde a putut, căci tatăl îl vânduse pe nimic, altui om. Nu era o vânzare legală, ci o înţelegere aşa la negru, ca multe altele în locuri unde legea nu ajunge sau închide ochii. A fost un copil exploatat ca mână de lucru ieftină şi vândut ca un animal. Muncea până la epuizare câte 16 sau 18 ore pe zi, era ceva ce nu valora nimic, un mort social. Îi era un dor disperat de mama sa care n-a cunoscut-o niciodată. Era singur şi trist pentru că alţii aveau o mamă. Arăta în felul lui vulnerabil, sărac, dar era obişnuit cu viaţa asta şi câteodată era chiar fericit. Oricum, oricât de abuzat ar fi fost, nu-l credea nimeni, chiar dacă ar fi putut vorbi şi nici el nu prea ştia. Credea că tuturor li se-ntâmplă la fel. N-avea încredere-n nimeni, nici în poliţie, nici în judecători, nici în avocaţi sau procurori, în nimeni, oricum îşi formase propria teorie de viaţă. Erau acolo să apere interesele cuiva şi să nu  lase să apară ceva la suprafaţă din ceea ce nu convenea celor care i-au pus acolo. Era singur şi nu avea unde să se ducă.  Era uşor de exploatat iar costurile de întreţinere erau minime. Mereu înfometat ca să devină harnic. Auzise şi de alţii ca el, abandonaţi de mamă sau părinţi, ce au fost azvârliţi în închisoare sau închişi în anumite spitale, unde li se dădeau medicamente şi injecţii chiar de câteva ori pe zi, până înnebuneau. Unii erau omorâţi şi îngropaţi ca vitele. Nu avea unde să se ducă şi era singur, iar mai groaznic decât toate i s-au părut umilinţele. Această experienţă pe care el o considera mai bună ca a celor din închisoare, din spitale sau de sub pământ, l-a marcat pe viaţă. I se tot spunea că trebuie să  fie  învăţat să muncească astfel încât, când devine adult, să nu fie sărac. El credea. Printre normele morale era şi religia. Nimeni nu i-a spus niciodată pe nume, doar “băi” şi “băiete”.  N-a comis niciodată vreo crimă sau infracţiune. La un moment dat timpul chiar a trecut, aşa cum face el, şi a ajuns mare. Acum era învinuit că n-a muncit destul şi şi-a provocat singur sărăcia. Asta i-a fost viaţa, care i-a fost distrusă pentru totdeauna. La un moment dat, acolo în grajdul unde dormea au avut loc o crimă şi un incendiu. A adus apă şi a făcut tot ce a putut să stopeze focul. Tăia lemne în partea cealaltă a curţii. N-a auzit, n-a văzut nimic, de altfel nu-l interesa nimic, pentru că îi era  frică să aibă o părere, să gândească ceva sau să spună ceva. El nu ştia nimic, niciodată. A fost găsit vinovat. Nici de data asta n-a înţeles nimic, dar acuzaţiile împotriva lui au fost ca şi cum ar fi ucis pe cineva, urmând ca ei să se decidă dacă să-l omoare sau să-l închidă pe viaţă. Mai era varianta unui ospiciu, un fel de drum spre iad. S-au hotărât ca înainte să fie sterilizat. După care a fost sterilizat. Acum nu mai putea avea familie, nici copii. Altceva mai rău nu i se putea întâmpla. Oricum nu putea să se căsătorească pentru că avea o situaţie financiară slabă. Într-un moment toată viaţa i-a trecut prin faţa ochilor. Era mult prea greu de suportat. Aproape şi-a pierdut minţile şi a cerut să fie omorât, recunoscându-şi vinovăţia şi dând nişte detalii imaginare de dragoste neîmpărtăşită. Nu mai voia să găsească nici o cale să se rupă de sine ca să supravieţuiască pe termen lung. În singurătatea lui abisală şi-a dat seama că are un destin frânt. Mai bine să moară, asta-i soluţia. Călăul, nea Căldăraru, un om gras, cu buze groase şi ochii mici, a făcut de toate în viaţa lui. Nu-i plăcea să muncească, nu ştia concret să facă nimic. Aşa că a minţit, a trădat, a înşelat, dar şi-a făcut o casă şi avea patru copii. Nu a putut să fie om politic pentru că era strâmb, analfabet şi nu ştia vorbi. În schimb altceva făcea de toate. Deci, l-a luat cu un aer serios pe acest om needucat, cu o moralitate îndoielnică şi l-a dus la marginea unei păduri, l-a pus să-şi sape groapa, apoi i-a pus funia la gât, l-a ridicat pe un scăunel, a înconjurat creanga copacului cu fu-nia şi i-a împins scaunul cu piciorul. Ion nu s-a opus, el chiar voia să moară, pentru că toţi mureau şi a auzit el că dincolo se schimbă destinul omului. Cel ce a chinuit în lumea asta, în lumea cealaltă o va duce mai bine. S-a auzit o troznitură şi creanga s-a rupt. S-au speriat amândoi, aşa că nea Căldăraru i-a scos funia de la gât şi l-a dus în spate la judecătorie, a luat o puşcă, l-a legat la ochi şi a tras. Dar era un făcut, gloanţele nu se aprindeau. Ce era să facă? Nea Căldăraru nu era credincios în spirit dar era superstiţios, aşa că i-a propus judecătorului injecţia letală cu otravă. Repede, pus pe scaun, legat la mâini, la picioare şi la ochi, i s-a făcut injecţia în  mână. Ion n-a murit. Injecţia era expirată! Deodată, nea Căldăraru a început să plângă. Plângea în hohote, că la asta se pricepea cel mai bine. Plângea şi vorbea că-şi pierde slujba şi salariul de la stat, el care a avut atâtea medalii, distincţii şi ordine. Ce vor face nevasta lui, copiii lui, neamurile care-i vor averea?  Ce se va-ntâmpla cu numele lui? Recunoaşte că nu ştie nimic să facă, dar a fi călău, azi, este o meserie nobilă, pe care doar cei aleşi o pot duce până la capăt. Şi-a strigat nevasta, copiii, i-a implorat pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului, rugându-se şi tânguindu-se ore în şir, până când Ionul nostru, om de bine îl întrebă: “Dacă-mi tai venele cu lama, puteţi dom’şef să vă păstraţi serviciul?” Şi şi-a tăiat venele în faţa călăului. Iar acesta îi săruta picioarele, plângând de fericire că Dumnezeu nu l-a uitat şi i-a dat soluţia. Acum că s-a terminat totul, mă întreb dacă sinuciderea este un act de curaj sau de laşitate şi concluzionez că ceea ce nu-l omoară pe un om îl întăreşte, ca să se omoare singur! (Laurenţiu Oprea)