Inspirări şi expirări, prin gânduri

???????????????????????????????

  • Eu zic să plătim impozite ca-n Buzd sau Buia, pentru că Mediaşul arată ca-n zonele respective. Dacă tot plătim impozite ca-n Sibiu, atunci să arate ca Sibiul, nu?
  • Cunosc băieţi sau, mă rog, bărbaţi, destul de frumuşei, dar altfel, doar de pus în praştie şi daţi cât mai departe. Pentru felul lor de a fi nu sunt cuvinte exacte, dar supravieţuiesc bine, cu noroc la fetele bune. Nu vreţi să-i ştiţi, nici să-i cunoaşteţi!
  • Seara, noaptea mai exact, mi se pare foarte întuneric în Mediaş. Oricum, n-ai ce căuta pe jos, în afară de centru!
  • Cunosc poliţişti care, fără voia lor, datorită profesiei, se expun la tot felul de riscuri, unul dintre ele fiind achiziţionarea de purici.
  • În ziua de azi este bine să te bagi în tine. Nu fă nici un pas. Orice pas este un risc şi o cheltuială.
  • Sunt zile în care-mi dau seama că nu fac nimic. Parcă am intrat într-un borcan umed şi nu mai pot ieşi afară. Alunec şi alunec. Şi mai am şi o obsesie: primarul. De parcă ar ajuta cu ceva? De parcă s-ar schimba ceva!
  • Un lucru bun! Patinoarul. Am văzut copii fericiţi cu adevărat. S-a închis. Contractul a fost până pe data de 9 februarie 2015.
  • O şmecherie românească de calitate germană. Cumperi de la Kaufland. Acumulezi puncte şi poţi lua contra cost, produse de voiaj Titan. Şi credeţi-mă, cu reducerile pe care zic ei că le fac şi totuşi sunt scumpe.
  • Intelectualii ăştia nu ascultă, domnule Primar! Au impresia că li se cuvine totul, doar prin faptul că au vechime într-un domeniu sau altul. Ce vechime? O greşeală plină de erori, repetate în atâţia ani. Nu vă apreciază! Noroc cu cei disciplinaţi, care-şi fac bine treaba. Într-un fel, e loc pentru toată lumea… bună. Nu? Iar, la un pahar, legăturile se fac mai uşor! Legături puternice!
  • Mă tot gândesc la doamna Elena Udrea. Unde-i instinctul ei de politician. Sau încă nu ştie de cele două specii! Una care înşală şi alta care jefuieşte, că astea parcă ar fi după sociologia americană, înclinările născute ale omului spre pradă şi fraudă. Dar, puse una peste alta, dacă are dreptate? Dacă mâine şi DNA-ul va fi o problemă? Dacă… chiar şi SRI-ul? Oare chiar nivelul de corupţie a ajuns insuportabil?
  • S-a ajuns până acolo încât cine are pârghiile pentru a instrumenta un dosar penal poate acuza pe oricine? Drama începe când se pradă semenii prin toate mijloacele. Nu mă deranjează cât timp este o limită şi nu se fabrică sau se instrumentează ceva, frauda având totuşi anumite grade. Acum n-o disculp şi nici nu vreau să o fac acceptabilă, dar cu unii e greu de acceptat realitatea.
  • SRI-ul este copilul securităţii. Pe vremuri, securitatea se ocupa cu teroarea, frica şi neabaterea de la linia partidului. Astăzi, nu ştiu ce să cred? Am cunoscut, întâmplător, SRI-şti inteligenţi, tineri şi pregătiţi în diverse domenii, cu studii superioare. Am cunoscut şi câţiva altfel, din aceia mai “bătrâiori”. Totuşi, cred că au un interes naţional, mai ales că Rusia-i la uşă. Să sperăm că sunt altfel, cu toate că puterea şi banul corup. Mai ales pe români.
  • Are primarul Mediaşului o încrengătură de nu vă vine să credeţi. Dar, din experienţă, vă spun cine-l va trăda, vor fi cei de aproape, ce vor tot mai mult. Lacomi, nesătui, vor da tot ce se poate da, ca să scape. Eu sunt departe de el, ca şi ma-joritatea, de altfel. Noi nu suntem dintre cei de încredere şi ceea ce vedem şi simţim nu-i adevărat. E adevărat doar ce ne spune domnul Primar, cu strategiile lui şi cu personalul ales “pe sprânceană“.
  • Se zvoneşte că ar vrea (domnul Primar) să devină parlamentar. Dintr-un punct de vedere e mai bine (pentru noi), decât primar. Dar, dacă nu l-am fi cunoscut, l-am fi acceptat, pe când aşa… Şi mă credeţi că va avea susţinători destui. Da, dar nu… suficienţi. (Normal, că-i părerea mea). Aş propune, după efortul ce-l depune, să-şi mute biroul la parter. Atâtea scări de urcat,… şi pentru ce?
  • Auziţi că banii pentru partide erau finanţaţi în campania electorală, daţi, şi au creat corupţie. Ce se poate face? Câteva locuri în oraş şi cine vrea să candideze să strângă nişte semnături (acum, nu chiar oricine), şi să-şi pună acolo afişele. Nu peste tot.
  • E simplu cât eşti la putere, nu se ia nici dracul de tine. După… e o altă poveste. Grup organizat infracţional… auzi! Şi încă ceva… conştiinţă politică! Să ştii să te orientezi.
  • Aţi auzit ca banii în campaniile electorale să fie finanţaţi de la buget. Parcă noi nu finanţăm toate abuzurile! Asta ne-ar trebui! Eu nu am idei ce să fac pentru ca Mediaşul să meargă mai bine. Oricum, nu-i simplu.
  • Legea nu-i rea, dar nu se respectă. Oare cine veghează la respectarea legii? Normal că primarul.
  • Cum s-a respectat arhitectura în centru? Piaţa Regele Ferdinand I, străzile I. Gh. Duca, Turnului, Honterus? Aşa, ca-n evul mediu? Şi cine are acces acolo? Locuitorii şi prietenii! Prietenii cui? Doar nu ai mei! Cred că, dacă s-ar face o verificare, până şi stelele se vor uimi, vorba poetului.
  • Şi domnul Plopeanu, înainte de a nu mai fi primar, a achiziţionat nişte ceasuri. Iar lui, ca primar, i-a stat! Aşa va păţi şi domnul Neamţu. Apoi, gata cu Primăria! Pentru unii ceasurile poartă ghinion. De unde mai face rost de două oferte?
  • Cineva mi-a reproşat odată că sunt prea sensibil şi prea nu uit nimic din ceea ce ar trebui să uit. Normal, eu îl respect pe om, îi ofer încrederea mea până mă înşală mă minte. După, nu mai contează. Nu mai valorează nimic. Mi se pare normal, nu? Umilinţa şi trădarea sunt groaznice. (Laurenţiu Oprea)
Advertisements

Inspirări şi expirări… prin gânduri

strada I Ghe Duca

  • Am avut comentarii la articolul “Fenomenul Kromberg”. Este ceea ce am văzut eu, ce am simţit eu. Dincolo depinde şi de oameni, iar ierarhiile nevăzute în cadrul sistemului şi le fac ei între ei. Sistemul funcţionează să dea randament, nu pe alte principii de comunicare, pe care, dacă le analizezi, vezi că n-au legătură cu dreptatea, adevărul, corectitudinea. Voi, cei oarecum nemulţumiţi de articolul meu, ce aţi face ca lucrurile să meargă bine? Sunt nişte reguli, ca peste tot, le accepţi, te adaptezi, mergi mai departe! Cine poate! În rest sunt discuţii inutile, sterile, care nu se vor finaliza niciodată. Aici este o educaţie pentru muncă făcută ad-hoc. Şi-n acest proces şi fenomen nu cel mai sensibil şi fragil câştigă, ci cel care dă randament. Nu vă supăraţi pe mine, dar vorbim de norme, de principii de muncă, de producţie, de privatizare, nu de democraţie postrevoluţionară.
  • Acum îmi pare mie, sau mă înşel, dar preşedinţii de Consilii Judeţene, unii primari şi unii lideri mai mari şi mai mici, au un noroc politic formidabil. În apărarea lor sare cineva din mass-media, ca organizaţie de protecţie a lor şi atac furibund împotriva DNA-ului, SRI-ului şi oricui încearcă să destabilizeze statul de drept. E clar, furtul nu este destabilizarea statului, e normalitate, depinde doar de nivel! Vă spun eu că mai bine îi iei, îi împuşti şi apoi îi judeci pentru reabilitare în faţa urmaşilor.
  • Mi-a povestit cineva că el întrevede viitorul. Ba-l doare una, ba alta. Parcă eu, nu?
  • Anumite lucruri nu pot crede că pot fi acoperite doar cu vorbe şi hârtii!
  • E seară, pe stradă lumină chioară. Puţini trecători speriaţi se intersectează grăbiţi. Unii, în faţa unei sticle pe jumătate goală, se gândesc la destinele acestui oraş. Preţul plătit este mare. De multe ori nu mai poţi da înapoi. Înainte ţi-e frică, înapoi îţi este frică. Nu ştii ce să faci. A fi sau a nu fi, până la urmă aceasta-i întrebarea! Trăieşti, dar cum? Primarul ţi-a luat şi bucuria normalului, a firescului. Ne uităm suspicioşi ziua, darămite seara. Începe să fie periculos noaptea în Mediaş şi riscant, datorită primarului, atât noaptea cât şi ziua!
  • Nu toţi angajaţii din Primărie o duc nemaipomenit de bine. Şi-au stabilit ierarhiile şi salariile, şi nu după merit, ci după criterii doar de primar ştiute. Unii o trag din greu, pe nimica toată, doar, doar va observa cineva. Acel cineva observă pe altcineva şi altceva. Cam aşa-i şi cu mass-media. Uitaţi-vă cine şi de ce-l laudă? E ca în povestea “Scufiţa Roşie”. De ce ai ochii aşa mari? Ca să te vă mai bine! De ce ai urechile aşa mari? Ca să te aud mai bine! De ce ai gura aşa mare? Ca să te mănânc! Se poate spune, oare, şi ceva despre băut? Sigur! Linişteşte durerile şi pentru moment îndepărtează răsuflarea din ceafă.
  • Acum, nu că aş avea o treabă cu domnul Primar, Doamne fereşte, este un sufletist şi un om de caracter, ca domnul profesor Plopeanu de altfel, dar mă gândesc de ce se aşteaptă ca Transgazul şi Romgazul să facă tot în oraşul acesta? Păi, daţi şi dumneavoastră, ca Primărie, bani pentru echipa de baschet! La câte taxe şi impozite luaţi după Transgaz şi Romgaz, se poate, nu? Ne-am obişnuit cu o echipă bună, nu cu una care îşi justifică frumos pierderile. Nu mai vreau: “Noi atâta putem!”.
  • În unele privinţe mă dovedesc un retrograd, nu e vorba de o antipatie (cu toate că şi aceasta mi se pare destul de normală, nu poţi să comunici cu cineva care are alte valori), ci sigur este vorba de incompatibilitate, ceea ce este cu totul altceva, e nevoie de o ambianţă care să nu anihileze, să nu mă distrugă psihic, chiar dacă fizic foarte multe lucruri nu mai funcţionează cum trebuie. Şi mai am şi prostul obicei în care-l las pe partener sau pe adversar să-şi facă reprezentaţia până la capăt. Aşa, să simt toată ticăloşia şi mizeria celuilalt, ca să aibă momentul lui de satisfacţie şi celebritate. Să nu-mi pară rău de viitorul pe care şi l-a făcut.
  • Viaţa seamănă cu o bandă rulantă. Am lucrat în tinereţea mea şi acolo. Eram la Secţia Export de la “Emailul Roşu”. Nu mi-a păcut, mai mult din cauza glumelor şi vulgarităţii. Eram tânăr, crud, curat. Apoi viaţa a nivelat totul. Acum nu mă obişnuiesc cu exagerările, gen gropi de care ne împiedicăm, gen şoferi şi pietoni ce se ceartă între ei, uitând izvorul tuturor relelor din Mediaş, şi cerşetorii stup, din faţă de la Kaufland, care-ţi ţin atenţia încordată la maşină, să nu o uiţi deschisă şi să nu-ţi scape vreo pungă plină pe jos.
  • E uşor să dai o mie de examene, când ţi se dau subiectele înainte sau chiar cu foile scrise înainte. Aşa poţi ajunge funcţionar public şi nimeni, niciodată, nu se poate atinge de tine, în schimb, se vede din avion că nu ai niciun talent şi nici nu ai idee de nimic, pentru că nu poţi reţine nimic. Asta-i o parte a realităţii triste. Cum poţi participa la un concurs, c]nd forţele nu sunt egale?
  • Am avut impresia că în Mediaş nu mai există oameni de cultură, dar m-am înşelat. Există, dar nu-i vedem! S-au retras în lumea lor, departe de Direcţia de Cultură din cadrul Primăriei. Departe de primar şi influenţele lui. Oameni sensibili, adevăraţi, a căror plată este satisfacţia unei vieţi dedicate culturii. Bineînţeles până unde s-a putut. Oric]nd pot forma o echipă de va-loare a Mediaşului. Credeţi-mă, primarul actual nu numai drumurile le-a distrus, a distrus şi partea culturală. Identitatea şi demnitatea Mediaşului. Vă întreb pe voi, eroii de mâine, când o să ieşiţi în faţă şi veţi arăta cu mâinile spre primar, unde sunteţi acum, când eu arăt cu degetul şi sunt printre puţinii care iau atitudine directă şi chiar dezinteresată? Şi, credeţi-mă, chiar mi-e greu!
  • Se spune că domnul primar ar fi venit cu bicicleta în Mediaş (nu chiar, avea o maşină de muzeu) şi va pleca din Mediaş, (dacă între timp nu îl va sălta DNA-ul), cu un tren marfar, poate cu un cargou sau, de ce nu, cu un avion, că de aia a fost aviator. Omul a ştiut ce-a vrut şi a putut! Oare, asfaltările au fost făcute pe bune sau doar pe hârtie? Care au fost firmele ce le-au… ?!
  • Dintr-un oraş ca Mediaşul nu ai avea unde să-nchizi atâţia, darămite dintr-o ţară ca România? Ce Dumnezeu, devenim colonie penitenciară? Dar cum poţi stopa furtul? Cu cât lăcomia şi furtul sunt mai mari, cu atât taxele şi impozitele cresc. E nevoie de ele, dar în Mediaş ce s-a făcut concret, să se vadă? Daţi-mi un exemplu, nu prostii propagandistice. Hai să comparăm Mediaşul cu Blajul, sau cu Turda, sau cu cine vreţi? Aceia cum pot? Suntem la nivelul anilor 1940! Păi, de ce plătim taxele? Este anchetat primarul sau nu de DNA? Şi dacă da, de ce nu se schimbă. Nu ştiu cum este legal, dar cum este acum nu e deloc bine şi nu se ştie pentru cât timp!
  • Vă dau câteva titluri de seriale şi filme tv, aşa ca document, ce s-ar potrivi cu starea de spirit a medieşenilor: Trandafirul negru, Regina inimilor, Complicea, Tânăr şi neliniştit, Puterea destinului, Spion de sacrificiu, Clona, Îngeri păzitori, Iubire ca-n filme, Mama robot, Fetele bombă, Mireasă de Crăciun, Amantele, Trăsniţii, Legături de sânge, Campionul, Uşă în uşă, Trădarea, Dracula, Arahnocutremurul, Ţeapă în stil american, Cartelul crimelor, Povestea unei fantome singuratice, Păcate de familie, Soţia perfectă, Neveste disperate, Jurnalele vampirilor, Minţi criminale, Te iubesc până la moarte, Băieţi frumoşi, Poliţişti fără frontiere, şi nu mai pot, vă rog să mă iertaţi. Peste ani şi ani, cineva le va citi şi nu ştiu ce va crede. Chiar, ce ar putea crede? Terapie prin artă şi rezistenţă prin cultură. (Laurenţiu Oprea)

Inspirări şi expirări… prin gânduri!

P1030620

  • Toată lumea aşteaptă minuni de la domnul preşedinte. Prima dată căutaţile-n voi. El e departe.
  • A cui este casa de pe str. St. L. Roth nr. 23? Sau, mai bine zis, cine a pus ochii pe ea?
  • Ortodocşii de rit vechi au avut Crăciunul pe 7 ianuarie. La noi în ţară sunt, în Timişoara, sârbii şi, prin nordul Maramureşului, ucrainenii.
  • Radiaţiile de la Cernobîl din 1986, mă refer la cei care au locuit în nord, de exemplu lângă Rădăuţi, au avut efecte de-a lungul timpului asupra oamenilor. Paralizii, comoţii cerebrale, accidente vasculare, infarcte etc. Ciudată este istoria nescrisă şi efectele secundare.
  • Sunt prea multe taxe şi impozite şi un sistem birocratic apăsător, greu, iar loviturile le primesc privaţii. Cei din sistemul de stat scapă. Metoda de a fi al statului şi să dai statul în judecată merge din plin, dar, ca privat, nici nu ai timp şi nici nu ai bani! Aşa că taci sau comentezi şi rabzi. Dar aş vrea să întreb, aşa împovăraţi credeţi că se vedea ceva? Hai să fim serioşi! Poate la nivel de viitor.
  • Eram pe vremea lui Ceauşescu şi se muncea în anumite zile pentru anul 2000 sau mai ştiu eu ce viitor. Şi noi credeam şi veneam la muncă. În fond ce puteai face? Dar azi ce poţi face? Am mai zis că nu-ţi mai rămâne decât să pui mâna pe ce apuci, să nu-ţi pese şi să-ncepi să-ţi faci dreptate singur. Asta ar însemna să nu îţi fie frică nici de moarte. De parcă i-ar şi păsa cuiva că trăieşti! E ca-n vremea lui Stalin. Ce dacă mori, mai sunt câteva zeci de milioane să plătească taxe şi impozite.
  • Ca psiholog, am văzut destui bolnavi semiparalizaţi, bătrâni, care aleargă după o grămadă de hârtii să-şi facă dosarul pentru o pensie de nimic. Alţii, în schimb, cu pensii de boală, lucrează în Germania, apoi vin înapoi şi tot aşa. De ce nu se dă o lege bună, să nu plătim tot noi? A, se vrea să fim turnători? Şi dacă nu vrem? Dacă nu vrem, plătim!
  • Cu banii pe care-i primeşte Spitalul Municipal într-un an, din tot felul de sponso-rizări, s-ar putea face un nou spital. De lovit tot în cei mai sensibili şi cu bun-simţ se loveşte! De ce nu privatizaţi odată şi spitalul? A, nu se mai pot face inginerii financiare medicale?
  • Cu cât fanatismul este mai mare, cu atât este democraţia mai mică. În 2007 am fost la Paris. Pe atunci se incendiau maşini, în anumite locuri, de către musulmani. Nu s-au luat cine ştie ce măsuri, iar astea s-au agravat. La noi în ţară este o opinie împotriva crimei, nu cred că împotriva teroriştilor şi musulmanilor, că noi nu-i cunoaştem, iar mai terorişti ca ăştia pe care-i avem nu se poate, doar dacă ne mutăm cu totul în Africa Centrală sau în sud-estul Asiei. Ce ziceţi, domnule Primar? (Mă iertaţi, voiam şi o opinie competentă despre terorişti, mai ales că domnul primar este comandor de aviaţie, sau comandor o fi şi-un titlu masonic?).
  • Pe frigul acesta nu-ţi vine să-ţi scoţi mănuşile, să dai un leu la cerşetori. Ce or face cei care au tonete cu ziare în stradă?
  • Cică poarta de la Dachau, pe care scria “Arbeit macht frei”, a fost furată. Orice informaţie care va duce la făptaşi va fi recompensată cu 3.000 de euro. Populaţia de evrei din Germania s-a arătat indignată. Între 1933 şi 1944 au fost închişi acolo circa 200.000 de oameni. Părerea mea este să se vadă de cei care s-au specializat în vânzarea de fier vechi.
  • Ţările din interiorul Uniunii Europene sărăcesc, dar Germania devine tot mai bogată şi puternică, fiind pe locul 4 în lume după SUA, China şi Japonia. Aici se pot face tot felul de speculaţii, dar vă spun eu că nemţii muncesc responsabil, iar corupţia nu-i aşa mare. Şi SRI-ul nu-i ascultă pe cei normali, obişnuiţi, în defavoarea interlopilor politici.
  • Veneam de pe Şoseaua Sibiului şi la podul CFR am oprit la semafor. Când am pornit, am stropit o femeie de pe trotuar, că eram pe partea dreaptă. Îmi pare rău, dar credeţi-mă că nu şoferii sunt vinovaţi! Pe primar nu-l ia nimeni la rost.
  • Oare când vom depăşi ca naţie stadiul de larvă pentru a ne transforma în fluturi? Până când nu ne vom scăpa cu adevărat de liderii cu mentalitate veche şi lăcomie mereu mai mare! Mai devreme sau mai târziu, fiecare primeşte ce merită. Dar mai trebuie să sufere şi alţii şi asta-i rău!
  • În noaptea de 10 spre 11 ianuarie s-a luat curentul electric. Parcă nu era chiar aşa de rău. Mai rău a fost faptul că s-a oprit centrala termică. Ce se-ntâmplă când este frig afară?
  • Cu cât sărăcia este mai mare, cu atât speranţa este mai mare. Sunt pline loteriile de cei care-şi caută norocul şi visează, dându-şi ultimii bănuţi.
  • Câteodată simt nevoia să mă reculeg. Parcă m-am săturat de atâta luptă inutilă. Înclin să cred că dacă ai bani ai şi dreptate în toate. Mă duc în linişte, în munţi sau la Sâmbăta. La Sâmbăta, într-o dimineaţă, de pe balconul Academiei (e un hotel al bisericii ortodoxe), când era frigul mai mare, priveam răsăritul. Fuioarele de nori începeau să se coloreze în trandafiriu-sângeriu. Munţii albi, cu vârfurile magice, împungeau aerul. Încă mai erau câteva stele. Brazii parcă erau pictaţi cu acuarele. Liniştea, pacea şi lumina înveleau locul. A fost frumos, o frumuseţe pură.
  • Dacă mergeţi şi vreţi să staţi peste noapte, chiar dacă la Hotelul Academiei este mai scump ca la pensiunile din zonă, merită. De ce? E linişte, se supun unui regulament, la pensiuni riscaţi să ascultaţi toată noaptea manele şi să fi făcut drumul degeaba. Veniţi mai stresat decât dacă aţi fi stat acasă.
  • Sunt bătrân, măcar eu recunosc, spre deosebire de domnul primar, iar mersul pe jos este o socializare. Din zece în zece metri mă opreşte cineva să-mi povestească despre ceva. Şi uite aşa trece timpul. Cu maşina nu-mi place! Mai e nevoie şi de mişcare pe bune, nu la sală. Şi credeţi-mă datorită vârstei şi îi cunosc pe mulţi.
  • Sunt categorii defavorizate. Ştiu, noi plătim taxe şi impozite, ei nu. Ajutoarele şi multe altele, sub diverse forme, le sunt destinate. La vot sunt hotărâtori, dar logic ar fi ca acei care nu plătesc taxe şi impozite să nu voteze! E inuman, e ilegal, dar aşa te trezeşti. La ce ar conta ca să fii reprezentat de ei, chiar dacă reprezintă majoritatea.
  • Nici poliţia politică de pe vemea lui Ceauşescu nu a fost aşa de crudă ca primarul şi felul lui de a prezenta o situaţie catastrofală, în limita unui buget destul de mare. De ce nu m-am dus la şedinţa de prezentare a bugetului? Ca să nu îmi fie insultate inteligenţa şi bunul-simţ. De aceea, domnule Primar!
  • DNA-ul nu îl mai sperie pe domnul primar. Nu-l mai sperie nimic! Nu ştii ce să crezi. Are o grămadă de direcţii, directe şi indirecte, de a “sifona” banii. Nu-mi pot explica ce poate să prezinte în lumină, când totul arată praf. Şi singur n-o poate face. Şi apoi sunt o grămadă de neprofesionişti ce peste noapte se pricep la toate. Mai ales la contractele cu Primăria! Hai, domnule Primar, recunoaşteţi că tot ceea ce aţi făcut se vede de pe lună. De altfel, cred că un alt oraş din ţară mai rău şi mai făcut praf ca Mediaşul nu există.
  • Aţi văzut, era blând, era sau părea moale. Când i s-a dat puterea, s-a schimbat. Normal că în rău, cu o înclinare de a prezenta una şi a face alta. Şi mai ales de a şterge urmele banilor. La Primărie ar putea lucra maxim patruzeci de persoane. Oare de ce sunt aţâţia? Ca să o ducem noi rău, nu? Şi primarul bine!
  • Primarul nostru bun şi drag poate nu-i mai rău ca cei de dinainte, dar acum, din păcate sau din fericire, îmi dau seama. Sunt convins că achiziţiile le face mult mai scump decât sunt în magazine. Dar legea îi dă dreptul cu trei oferte! Chiar dacă le aranjează, nu?
  • Oare poţi fi şi angajat direct sau indirect de către primărie şi să faci lucrări în cadrul ei? Logic ar fi să nu se poată, dar totul este posibil. Sfidarea este pe faţă şi legile funcţionează doar pentru unii.
  • E groaznic cum începem să nu mai avem loc în Mediaş. Unde să mergem? Nu ne rămâne decât să nu-l mai votăm pe primar. E O.K., dar, până atunci, se pot întâmpla multe!
  • Domnul primar a răspândit în masele mari ale medieşenilor deruta, confuzia, indiferenţa şi inconştienţa. Este împiedicat contactul cu realul, atrofiind simţul observaţiei critice. Starea asta de tensiune ce există în general este provocată de forţele nevăzute făcute după chipul şi asemănarea primarului, mai exact după interiorul lui, pe care l-a extins asupra celor din jur care au acces la pârghiile nevăzute ale Mediaşului. Nu vă vine să credeţi, nu? (Laurenţiu Oprea)

Mara

MARA

mara

Revoluţia din 1989 m-a prins la Timişoara. Înainte am fost la Slatina. La Timişoara aveam o cunoştinţă, pe Mara. Mara a fost o fată răsfăţată, frumoasă şi educată. Tatăl ei a fost colonel de aviaţie şi s-a prăbuşit cu un MIG prin munţii Parâng, lângă un adăpost. Mama ei a murit imediat şi Mara a rămas cu o bunică bătrână şi bolnavă. Mara avea şi ceva rebel, crezând că lumea îi seamănă, iar faptul că mulţi nu au reuşit este o consecinţă a răutăţii unor oameni, nu a lor. Nu a ştiut ce este aceea ipocrizie, minciună, trădare, bârfă, invidie, hoţie, prostie. Ea crescuse cu alte valori. A găsit un băiat frumos, din acela pe care să-l pui în praştie şi să-l dai cât mai departe. Ca tot ce-i frumos sau, mă rog, aproape tot, era conştient de farmecul lui şi de efectul cuvintelor mieroase, mincinoase şi parşive. Mara a crezut în el. Rămăsese însărcinată şi nu a vrut să avorteze. Considera viaţa ca şi ceva sfânt. Adică toţi criminalii aveau dreptul la apărare şi copilul acesta nu! Nici legile nu erau favorabile, dar oamenii nu mai respectau de mult legile, ce deveniseră asupritoare, rele şi îndreptate împotriva lor. Ea se născuse cu acel bun-simţ natural ce nu-i dădea voie să facă nimic împotriva naturii şi a vieţii. Avea un fel de credinţă nativă, chiar dacă nu era religioasă, nu ştia nimic de biserică, nici de preot. Apoi soţul a început să o bată, să se îmbete şi să plece de acasă. Trăia cu copilul din pensia bunicii, care renunţase la medicamentaţie. Se resem-nase, dar fostul soţ, că divorţase între timp, i-a spart într-o noapte uşa, a violat-o şi a rămas iar grea. Nu avea pe nimeni s-o apere şi cui să se plângă. În miliţie nu putea să aibă încredere. Şi sectoristul o înghesuise odată, şantajând-o că nu are mutaţia la bunica şi că poate s-o scoată în stradă, dându-i copiii la orfelinat. Cu chiu cu vai, printr-o relaţie a tatălui, doamna Ana, şi-a făcut mutaţia, aşa că scăpase momentan de avansurile lui, cu toate că el i-a spus că va găsi ceva şi tot îi va lua copiii. Cum să-şi dea copiii la orfelinat? Acolo îi bat şi sunt supuşi la tot felul de pervesiuni sexuale dureroase. Şi nu numai din partea instructorilor şi peda-gogilor, ci şi din partea celor mai mari. Fără o vorbă bună, fără o mângâiere, aşa ca o buru-iană în pustie. Nu, niciodată! Mai bine moartă! Copiii crescuseră binişor. Îşi purtau hainele de la unul la altul, până au început să meargă la grădiniţă. A început şi ea să facă ordine şi curăţenie la grădiniţă. Era umilitor, dar era lângă copii şi aceştia nu-şi dădeau seama că era doar o femeie de serviciu. Nu-i nimic, va găsi ea mai târziu altceva, să fie lângă copii, mai bine şi copiii să fie mândri de ea. Acum putea să le pună un fruct pe masă, chiar o bucată de carne. Nu se găseau la liber, dar mai făceai rost, că doar între oameni trăiai. Într-o seară fostul soţ venise slab, murdar, nebărbierit, din puşcărie. I-a fost milă de el. Copiii s-au bucurat că l-au văzut şi au început să plângă să nu plece: “Tati, să nu pleci!” Sufletul Marei era praf. L-a lăsat să rămână peste noapte. A rămas iar grea, cu vorbele lui mincinoase şi promisiunile pline de speranţă, cum că s-ar fi schimbat. A doua zi dimineaţa a plecat şi de atunci nu l-a mai văzut deloc. Era în anul 1996. Timpul trecea. A apărut şi acesta şi Mara scrâşnea din dinţi, îşi înnoda lacrimile la bărbie şi supravieţuia. Starea bunicii s-a înrăutăţit. Era la pat. Venea repede cu copiii de la serviciu, punea mâncarea la încălzit, ba o tocană de cartofi, ba o supă de legume, ba o ciorbă de tăiţei cu sos de roşii, mâncau şi ea o schimba pe bătrână. Copiii se jucau cu orice şi îşi aveau propria lume. N-avea televizor. Abia îşi cumpărase o maşină de spălat. Era fericită. Această stare ce oscila între disperare şi umilinţă, se resemnase. O resemnare românească, specifică celor cu decepţii şi singurătăţi fără sens. Un purgatoriu umilitor. Începuse revoluţia! Oamenii s-au împuşcat în faţa Mitropoliei, ce-şi închise porţile. Vitrinele mari erau sparte de forme umane ce furau totul semiorganizat. Unii vorbeau româneşte, alţii ruseşte şi chiar arabă. Gloanţele şuierau. Mara ieşise şi-şi lăsase copiii în casă, pentru câteva clipe, cu o vecină. Simţise gustul unei libertăţi neştiute, a soarelui, a zborului, a speranţei că mâine va fi mai bine. Copiii ei vor fi mai fericiţi într-o ţară liberă. Apoi simţi arsură şi după… doar întuneric. Nimic altceva. Nu tu umilinţă, nu tu tunel, nimic, doar întuneric. Pe faţa ei era seninătate, o mulţumire curată, de parcă plecase împăcată cu ea şi cu lumea. Eu nu înţelesesem nimic. Unde era dreptatea? Am aflat că bunica ei murise în aceeaşi zi, iar copiii au fost duşi la orfelinat de către sectorist. Apoi au fost înfiaţi undeva în Canada, de o familie fără copii, care încercase să ia doar unul, dar legea nu permisese decât pe toţi sau niciunul. Câteodată mă obsedează râsul Marei, îmi povestea cum povestea şi râdea cu copiii noaptea târziu în pat. Mara a fost specială. Altceva nu am înţeles. Poate karma ei, dar nu cred că făcuse nimic rău nici în vieţile anterioare. Pe unii oameni buni Dumnezeu îi mai şi încearcă. În felul meu, eu cred în reîncarnare, ca o perfecţionare în apropierea de esenţa luminii universale, izvorul a toate cele ce sunt. De obicei dau bani la cerşetori, cu toate că ştiu că nu-i bine, dar le caut ochii. Ochii lor îmi spun multe. Dar nu numai ochii lor. De obicei mă ajută să văd dincolo de aparenţe. Odată i-am dat bani unei cerşetoare mai tinere. Avea în îngrijire o fată blondă, frumoasă, care în câţiva ani se urâţise, devenise grotescă, dar ea, cerşetoarea, avea nişte ochi răi, aroganţi, plini de cruzime. Ochii aceia i-am surprins la un lider local. M-am gândit pentru un moment că, într-o altă lume, unul se va transforma în celălalt şi de multe ori bogăţia şi puterea nu sunt altceva decât ispite. Le doreşti, le vrei, dar ţi se ia altceva. Ideea în shimb e alta. Revoluţia nu a fost făcută de oportunişti ci şi de oameni care au crezut în ea, care au murit pentru idealurile ei, fără să ceară nimic, fără să vrea nimic. Şi chiar au murit pentru ea. S-au schimbat multe, dar esenţa umană a rămas aceeaşi. Timişoara îmi aduce aminte de Mara şi parcă n-aş vrea s-o revăd, ca să rămână totul neschimbat în memoria mea. Sper să mă înţelegeţi ca om simplu, de ce românii nu şi-au iubit niciodată preşedinţii şi cu atât mai mult liderii locali. (Cu excepţii!) Şi nici ei pe noi! (Laurenţiu Oprea)