Atenţie la ce nu se vede sau la detalii!

42029789

Veneam din Bistriţa. Pe 1 noiembrie se sărbătoreşte Iluminaţia. Este ziua în care se merge la cimitir şi se pun lumânări şi flori morţilor dragi. Nu ştiu cum este în alte zone, dar eu plec la bunica şi mă-ncarc pozitiv, aducându-mi aminte de ea. Poate e o sărbătoare a vieţii, a bucuriei amintirii morţilor. E un fel de paradox prin care noi comunicăm cu trecutul morţilor. Nici nu ştiu dacă-i ortodoxă, dar atâta ştiu: că-i ceva de bine. N-am putut să mă duc de 1 noiembrie, aşa că am plecat într-o altă zi, puţin mai târziu. Acolo m-am întâlnit cu nişte prieteni vechi, unde am povestit despre trecerea vieţii. Miracolul de care-ţi dai seama la bătrâneţe. Începuse să se-ntunece. Aveam două variante de întoarcere. Totuşi, am preferat prin Târgu-Mureş, din dorinţa de a mânca acea mâncare otrăvitoare, la McDonald’s, şi de a bea o Fanta. Drumul era monoton. Se-ntune-case şi la ora aceea nu iei pe nimeni în maşină. Datorită celor răi, ce s-au înmulţit fără măsură, nu putem face nici o faptă bună. E mai sigur. În ultima vreme au apărut diferite tipuri de violenţă, aşteptând să se obţină un rezultat în diverse domenii. Agresivii sunt mult mai utili în contextul actual. Felul lor de a fi duce la distrugere sau… nicăieri. Au pătruns peste tot. Cred că mai este puţin până la crimă. Mafioţii o făceau pentru onoare. Ăştia o vor face pentru nimic. Frumoasă este şi Bistriţa, ca oraş medieval, frumos este şi Mediaşul, dar s-a distrus mult. Nici pe la graniţe nu stăm bine. Orice s-ar face, se va face cu sacrificii. La noi, la români, a fost multă teroare. Poate am şi meritat-o prin felul nostru de a fi. Şi aşa-i românul, se adună să lovească în cel mai slab, neavând caracterul şi alte calităţi umane. Şi apoi, există un moment prin care ni se cere să fim drepţi şi suntem nedrepţi, iar, când suntem neîndreptăţiţi, facem pe moraliştii. Prima nedreptate apărută în lume începe cu noi. Eu am căutat, cât am putut, să mă feresc de acest gen de ispite şi, totuşi, am impresia că nu am răspuns cu atenţia şi dragostea pe care le-am primit de la bunica. Mi se părea că aşa-i normal, dar viaţa mi-a demonstrat contrariul. Am pierdut un timp pe care n-o să-l pot recupera, poate, niciodată. E poate şi felul meu de a fi, ca, în caz de agresivitate, vulgaritate, manipulare, să mă retrag în carapacea mea şi, cu un anumit gen de indivizi, să nu mai am niciodată tangeţă, cu orice risc. Veneam cu un amestec de gânduri plăcute, bizare, o aglomerare de amintiri, de clişee colorate de culoarea unei pungi cu bomboane de fructe. Şi, deodată, intru în Târgu-Mureş. Mă gândesc la cartofi prăjiţi şi aripioare. Otravă ce sună suficient de depravant şi de apetisant. Mă uit după un loc de parcare. Este sâmbătă, după ora 18. Deci nu se pune problema unui tichet de parcare. Nivelul ochilor scanează locul. Îl găsesc. Nimeni nu s-a bucurat ca şi mine de locul respectiv. Am noroc. Peste drum este un McDonald’s. Trec. Îmi comand aripioare, cartofi prăjiţi şi o Fanta. Toate poveştile urâte s-au dus. Înregistrez melancolia oraşului. Mă simt ca într-un eseu, provocator, fascinant. Pot să mă duc mai departe. Lumea nu se rezumă la muncă. Mai e şi altceva. O oboseală fericită. Mă apropii de maşină. Lângă ea doi poliţişti comunitari. De parcă nu ar fi fost destui din ceilalţi. Conspiraţiile pândesc de după colţ, dar, cum i-am văzut, îmi dau seama că-n România şi-n Tg.-Mureş nu poţi şterge impresia de subtilitate a unui cio-can la tâmplă. Acum nu vedeam ce mi se poate întâmpla. Aşa că întreb: – E vreo problemă? – Da, desigur!, mi se răspunde, aşa cu o voce inexpresivă de om sigur. Mintea mea, obosită dar liniştită, se-ntreabă unde am greşit. Şi, totuşi, parcasem pe un loc de-al taximetriştilor. Nu erau taxiuri, mai erau şi alte ma-şini parcate, aşa că nu observasem semnul, fiind seară şi ochii mei căutând un loc de parcare, deci nu am văzut semnul. Eram stupefiat. Toată pacea interioară s-a spart ca o explozie de a-drenalină. Gândeam, procesam repede infor-maţiile, dar nimic nu mă mai ajuta. Am greşit, n-am decât să plătesc. Altceva mi se pare de prisos. Apoi mi-a cerut actele. Le-am cerut şi eu să se prezinte. O anumită nemul-ţumire şi o oarecare tensiune, cred, se simţea la amândoi. Dar eram bine crescuţi, aşa că am trecut peste asta. I le-am dat şi mi-a făcut poces verbal cu amendă de 180 lei, plătibilă luni cu 90 de lei. Mi-a spus că la Primărie şi să-i trimit un fax la un număr de telefon. Acum eram nemulţumit de momentul meu, sigur că nu mi se poate întâmpa nimic. Şi-ntotdeauna mi s-a întâmplat în viaţă ceva neplăcut, ori când m-am lăsat pe mâna altcuiva în care am avut încredere, ori când am ffost prea sigur. Asta era regula şi nu ştiu dacă pentru toţi. Până la urmă am constatat că şi talonul era puţin deteriorat, ieşit din folie. Mă duc să-mi fac şi talonul. Suntem o ţară a birocraţiei şi a juriştilor. Legile nu-s clare şi fiecare are o portiţă de scăpare. Cea de dinainte, cum? Păi, nu semnam procesul verbal. Îl trimiteau la Mediaş. Nu semnam recomandata cu avizul de primire. Şi, poate, scăpam de amendă. Dar aşa am plătit. Într-un fel, poate, am mai greşit şi am scăpat, dar acum am plătit…. Şi gata! (Laurenţiu Oprea)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s