VASILICA

Tatăl ei fusese aviator şi a căzut cu avionul undeva prin Parâng, într-o zonă cu un refugiu, la ora actuală compromis din cauza unor turişti plini de purici şi păduchioşi. Cam asta-i amintirea de acum. Realitatea e că a fost declarat erou, iar mama ei luase o sumă frumoasă de bani. S-a făcut şi un simu-lacru de înmormântare, cu salve trase în aer şi soldaţi înşiraţi în dreapta sicriului, puşi în poziţie de drepţi, tineri şi speriaţi, parcă, de atâta lume.Şi Vasilica, ce-i drept, era speriată, dar căuta să se ţină tare, conştientă fiind că nu mai avea tată care s-o răsfeţe şi pe umărul căruia să plângă din cauza ieşirilor necon-trolate ale mamei.Pe mama ei o chema Natalia, un nume cu rezonanţă rusească ce era la modă în acele timpuri. Mamei îi plăceau bărbaţii şi alcoolul, combinaţia cea mai periculoasă posibilă pentru o femeie. Problema n-ar fi fost aşa gravă, dar Natalia, fiind emotivă, se descăr-ca, atât fizic cât şi verbal, pe Vasilica. Vasilica terminase zece clase şi-n acea perioadă citise mult, orice. Lumea aceea de cărţi o scotea din lumea reală, din lipsurile ei: frig, foame, sete, în care o lăsa mama ce vânduse totul din casă, plecând cu săptămânile de acasă.Părinţii erau divorţaţi iar legea o dăduse la mamă. Oricum mama o ţinea pentru pen-sia alimentară pe care o dădea pe alcool ori din care îşi cumpăra haine, pantofi, cizme, Vasilica neprimind nimic, poate doar câteva cuvinte grele. De altfel, supravieţuirea pentru o fată în asemenea condiţii a fost grea. Trebuia să se ferească şi de umbra ei şi ajunsese să urască bărbaţii.Zilele de sărbătoare erau atunci când se ducea la tată şi a-cesta era acasă. De obicei nu era, dar era doamna Aurica, ac-tuala soţie a tatălui, care o servea cu mâncare şi o lăsa să facă un duş. Odată i-a furat un săpun de trandafiri şi de atunci n-o mai lăsa sin-gură. Şi nici nu-i mai dădea nimic, bătându-i apro-pouri că hoţii nu trebuie ţinuţi aproape. A renunţat greu la săpunul acela, dar l-a adus şi l-a aruncat în spatele dula-pului din baie, nespunând nimic. Observase că, după un timp, atitudinea doamnei Au-rica se schimbase. Dar Vasilica făcea pe supărata. Când tatăl era acasă, parcă venea primăvara şi înfloreau copacii, mergeau în oraş şi mâncau la restaurant. Apoi tatăl, Mihai, îi cumpăra ghete, rochii şi diverse bluze, spunându-i că până la urmă va face în aşa fel încât s-o aducă la el, dar procesul încă este anevoios, legea dând dreptate şi luând partea mamei. Vasilica plângea şi îi spunea că dacă mai stă mult cu mama ei se va omorî. Tatăl îi răspundea să aibă răbdare. Dar ancheta socială părea că bate pasul pe loc. Totuşi avea răbdare şi încă multă.

Această perioadă şi-a pus amprenta asupra ei într-un mod ciudat. S-a închis în ea fără să mai comunice cu exteriorul în niciun fel. Doar cu tatăl, dar şi acolo doar pe câteva direcţii.

Visa să se căsătorească tot cu un pilot ca tatăl ei, convinsă fiind că acei ce zboară sunt deasupra răutăţilor şi mizeriei lu-mii. Aşa că îşi dorea acum să trăiască, să-şi ducă viaţa până la capăt. Şi, de ce nu, să devină ea pilot. Şi mai bine, că în acest fel n-ar mai fi depins de nimeni. Începuse să-nveţe mai bine şi chiar să aprofundeze mate-matica. Se implica şi-n fizică mult, iar rezultatele erau evidente. În clasă i se spunea “Cenuşăreasa tocilară“. Dar nu-i păsa. Ea îşi urma visul, ştiind că-l face pas cu pas. Totul până într-o seară, când un prieten al mamei ei, băut fiind, a intrat buzna peste ea şi a bătut-o cu pumnii, spărgându-i buza de jos, apoi a violat-o cu sălbăticie, ame-ninţând-o că dacă ţipă bagă cuţitul în ea. Era între silă, umilinţă şi durere. Plângea cu lacrimi de sânge, iar pe gură îi apăruse o spuză roşie. Îi venea să vomite. A vomat, dar animalul adormise deja şi sforăia. Dumnezeu îşi luase lumea-n băţ şi plecase departe. Primul lucru care i-a sărit în ochi a fost cuţitul cu care a fost ameninţată, care era lângă pernă. Vedea umbra verde a lacrimilor ei din drumul către vis şi al apusurilor fără anotimp pentru ea. L-a luat şi, ca o cădere de piatră într-un inel de apă, i l-a înfipt în inimă nemernicului.Nu s-a mai gândit la nimic decât la viaţa ei din dimineţile gândurilor triste. Parcă totul se făcea cu încetinitorul. Sângele, ca o apă murdară, zvâcnea clipocind, furi-şându-se pe cearşaf în jos. S-a sculat şi s-a dus în baie, unde s-a spălat mult, curăţân-du-se de toată murdăria. Părea un coşmar visat de ea. Acum nimic nu mai avea impor-tanţă. Era mai mult mâine decât acum, cu o complicitate neagră a negrului. Timpul a fost la răscrucea dintre iad şi iad, ningând cu funingine peste viitorul ei. S-a îmbrăcat încet şi şi-a făcut o valiză cu haine, iar dimineaţa s-a prezentat la poliţie şi a dat o declaraţie.A fost condamnată la zece ani cu executare pentru crimă cu premeditare. Oricum s-au umplut sacii lumii cu cuvinte. Nimic nu mai avea importanţă. Nimic nu mai lu-mina. Totul în jur doare şi ţipă, iar după nouă luni a născut-o pe Lorioara. În mintea ei a fost cu un tânăr locotenent, Lazăr, pe malul Lotrioarei, unde a zămislit-o pe Lo-rioara. Mintea ei refuza adevărul. Mintea ei refuza realitatea.

Aşa a şi murit, “Dumnezeu s-o odihnească-n pace!”, că de iertat nu avea de ce s-o ierte.

Laurențiu Oprea

Advertisements

LORIOARA

S-a născut sub semnul celor fără şansă şi al celor năpăstuiţi de soartă, ca un copil avortat la container. S-a născut în închisoare, pe o saltea murdară şi plină de mizerii. Clipa era grăbită şi mută, iar frunzele toamnei, de toate culorile, păreau că trec sfios spre albastrul închis al înserării. Cirezi de nori cu ugerele pline se ascundeau în umbrele ceţii reci. Totul era închis, urât şi murdar. Se apropia iarna, cu eticheta frigului. Femei bătrâne, tinere în care răutatea lumii, boala şi moartea râdeau descreierat, îşi răzemau ochii plânşi pe ghemotocul de carne vie ce ţipa din toţi rărunchii, parcă nevrând să vină bucuroasă pe această lume.
Erau vreo şpate femei înrăite pe lume, (dar mai ales pe bărbaţi), ce înfloriseră pentru o clipă alb cu miros de viorele mov şi iarbă proaspătă. Toate, dar absolut toate, uciseră bărbaţi cu sânge rece şi fără remuşcări.
Se hotărâseră să-i fie naşe Lorioarei şi s-o protejeze de cărările încolăcite cu şerpi otrăvitori ale lumii de afară. Acolo regulile erau stricte şi respectate, iar cea mai puternică era ascultată şi temută.
Ursitoarele intraseră pe vârfuri, parcă emoţionate de ce văd, surprinse să vadă în acel loc un gol mare de răutate şi invidie, iar fetiţa nou-născută pâlpâia ca o lumină de candelă, ţinând în colţurile camerei câţiva nori întunecoşi. Nici nu ştiau ce să-i i ursească! Una i-a ursit noroc mult, dar la noroc cealaltă ursea altceva, să-l anuleze, dar de data aceasta i-a ursit să întâlnească iubirea chiar de mai multe ori. Ultima i-a ursit copii frumoşi şi deştepţi, care urmau să aibă grijă de ea la bătrâneţe.
Oricum era o tâmpenie, şi-n jurul ei n-aveau cum să umble câinii cu colaci în coadă, ci mai mult câinii săraci. Şi, după cum se ştie, atât omul cât şi câinele sărac (adică lihnit de foame) este pui de drac.
Părea să n-aibă nimic, decât o viaţă la cheremul celor puternici şi mizerbili, ce se vor ascunde în spatele ochelarilor închişi la culoare şi al legilor, ce păreau să-i protejeze.
Sângele fetiţei avea tot felul de instincte-impurităţi ce s-ar fi putut linişti printr-o educaţie şi un mediu corespunzător. Dar cine ar fi putut să i le ofere?
Şi ca să fie şi mai clar momentul în care visele se-ntorc în taina lor galbenă-mov ca nişte cuiburi albastre ce-şi caută copacii vernil, mama Lorioarei muri, dar nu înainte de a o numi Lorioara. Aşa-i veni în amintirea celei mai frumoase clipe de viaţă de pe malul Lotrioarei, când a fost cu cortul, cu Lazăr.
Ea i-a spus Lotrioara, dar n-a fost înţeleasă, pentru că-n locul acela cuvintele se spărgeau ca dangătele de clopot în mintea femeilor de acolo, ce înţelegeau cum înţelegeau. Până şi adevărul ajungea în mintea lor ciuntit şi schingiut, iar Lotrioara s-a transformat ca un alint în Lorioara. De data asta clipa, imaginea ce se voia frumoasă, n-a mai ieşit urâtă, a ieşit altfel, ca o şoaptă albă ce umplea tăcerea cu tăcerea culorii albastre, curate, ca o ninsoare căzută peste urmele fiarelor sălbatice.
Aşa s-a născut Lorioara şi mai ales… acolo.
Laurențiu Oprea24174328_1881220525224652_5554681713433844735_n

Dincolo de aparenţe

avram-pantelimon

Viaţa mea ca ziarist a fost legată, cu şi fără voia mea, de industria gazieră, cunoscând elitele. Printre mulţi care au fost şi pe care i-am cunoscut cred că de departe cel mai raţional şi cu bun-simţ a fost domnul director ing. Avram Pantelimon. Şi când scriu asta pot spune, cu mâna pe inimă, că a fost un foarte bun profesionist,  adică trecut prin toate treptele ca inginer gazist. Zona Mureş până la Cuj, atât în distribuţie cât şi exploatare, o ştia foarte bine. După şedinţe rămânea cu domnul ing. Toth, fost director, care cunoştea foarte bine zona Mediaş, de puneau la punct anumite probleme ivite. Oameni deosebiţi deprinşi dintr-o altă lume, o lume a oamenilor buni, responsabili, cu un vocabular ales şi cu un respect deosebit faţă de cei din jur, indiferent de poziţia avută. Acum îmi aduc aminte cu drag şi de domnul director ing. Gabriel Coconea şi de domnul director ing. Costel Totan, de domnul director ing. Mircea Lupu, domnul ing. Ioan Rusu, care, prin felul lor de a fi, au ridicat cu mult ştacheta profesionalismului şi omeniei de pe poziţia avută. Poate au fost şi alţii şi nu i-am cunoscut eu bine, dar ca aceştia n-au fost mulţi. Cu drag îmi aduc aminte şi de domnul ing. Jakab Alexa, care, chiar dacă nu a fost gazist, a ştiut, prin felul lui de a fi şi prin comportament, să lase o amintire plăcută, ca o dâră de parfum de calitate, pe acolo pe unde a trecut. În ziua de azi parcă ţi-e frică să apreciezi pe cineva, mai ales dacă este de la partidul de opoziţie, că s-ar putea ori să ţi se găsească ceva, ori să-ţi inventeze. A apărut şi-un sindrom al trădării, a spune despre celălalt ceva, aşa ca să scapi. Ne întoarcem la vânătoarea de vrăjitoare din Evul Mediu. Oricum legea este interpretabilă şi a face abuz de ea prea des înseamnă că ori nu mai pare credibilă, ori i se va întoarce şi celui care a abuzat de ea şi a folosit-o peste măsură şi aiurea. Despre anumiţi oameni mie poate să-mi spună cine şi ce vrea, pentru că-i cunosc dincolo de aparenţe, îi percep după bunul-simţ. Eu n-am făcut niciodată politica vreunui partid (şi pentru unii asta a fost intolerabil!) dar am făcut politica unora sau altora, ce mi s-au părut aparte, deosebiţi, indiferent din care partid au făcut parte. A fost o perioadă din viaţa mea când am fost la ţărănişti, în opoziţie, de parcă aş fi vrut să se schimbe răul comunist peste noapte, dar n-a fost aşa, şi-n 1996, când au venit la putere, eu mi-am dat demisia. Nu am acceptat nici compromisul, nici trădarea, nici înfiltrarea unora sau altora în rândul membrilor. M-a apucat lehamitea şi cred că dintotdeauna am rămas blocat pe oameni de calitate. Îmi pare rău, dar ca naţie, dacă nu vom şti să ne apărăm valorile, vom dispărea. Nu mă interesează părerea unora din Mediaş sau din ţară, care au ajuns “unde au ajuns” nu prin competenţă, prin muncă, ci prin partide, relaţii, obligaţii faţă de anumite servicii, şi n-au făcut în niciun caz bine ţării şi nici oraşului, parazitând prin incompetenţă, lăcomie şi aroganţă, specifice oamenilor goi şi neprofesionişti. Din cauza lor instituţia gazului este, în linii mari, urâtă de medieşeni şi nu numai. Ideea este că pe timpul domnului ing. Avram Pantelimon s-au construit ambele sedii ale Romgazului şi Transgazului şi le avem aici, mândrindu-ne cu ele oriunde, considerându-le un fel de simboluri autohtone. Încă în Mediaş mai sunt câţiva profesionişti şi de caracter, dar mâine vor dispărea şi nu exploziile vor fi  problema cea mai mare, cât haosul şi dezordinea care se vor instaura, că, dacă ţi-ai bătut joc de un profesionist, ăla nu-ţi mai vine, pentru că oricum are gustul amar şi nu mai vrea să se amărască şi mai tare. Scriind despre domnul ing. Avram Pantelimon, gândul mă poartă şi-n alte părţi şi la alţi oameni de valoare pe care i-a avut Mediaşul şi pe care i-am cunoscut în felul meu. La ora actuală foarte mulţi sunt neprofesionişti şi nu au nici caracter. Sunt doar nişte forme umane cu bani. De multe ori, când judeci un om, trebuie să-i vezi nu doar poziţia şi cât câştigă, ci şi tot ansamblul care l-a dus acolo. Ca să supravieţuim, ne-am învăţat să tăcem, să fim obedienţi şi de acord cu toate deciziile date de sus. Nu se mai văd diferenţele şi nici competenţele. Ne uităm în jur la suferinţele provocate de semenii noştri unor oameni şi ne bucurăm că nu suntem noi în locul lor. Nimeni nu vrea să facă nimic, să nu accepte bătaia de joc şi umilinţa celuilalt, apare invidia ca formă a egoismului şi imboldul de a merge înainte. Şi apoi compromiţând pe cineva cu legea, până se reabilitează, trece timpul şi se rămâne cu  germenii neîncrederii “dar, dacă?…”. Sunt multe lucruri pe care n-am crezut că am să le văd şi să le conştientizez, dar ceea ce ştiu este că până la urmă totul rămâne între noi şi Dumnezeu. Nici un imperiu, nici o societate, nimic n-a durat mult. Au căzut naziştii, au căzut comuniştii, credeţi că nu vor cădea nişte escroci de doi bani ce se tot rotesc, sacrificând din când în când pe cineva, sau jucându-se de-a intratul şi ieşitul în puşcărie în faţa unui popor uşor de prostit, prin mentalitatea inoculată de a accepta totul, chiar dacă asta duce la umilire, sărăcie, bătaie de joc etc. Da, te joci cu golanii, cu şmecherii, cu mafioţii, dar opreşte-te la ei, nu te lua de oamenii grei, de profesionişti în domeniu, de cei responsabili, pentru că apare neîncrederea tot mai mare a poporului în justiţie şi-n legea normalităţii. Este ca şi cum le găseşti unora ceva interpretabil şi i-ai scos din sistem o perioadă, cum a fost şi cazul “tovarăşului” Neamţu sau Plopeanu. Până la urmă n-a fost nimic, doar că au trecut pe linie moartă. E adevărat că, dacă era după mine, prima dată i-aş fi împuşcat şi apoi i-aş fi judecat. Oricum, nu mai ştiu ce face “domnul” Neamţu, dar domnul Plopeanu a luat-o pe urma domnului Preşedinte Iohannis, dă meditaţii, căci tot sistemul de învăţământ este bolnav, se dau note mici, ca să poată da “meditaţii”. Aici e un alt punct delicat. Apoi “Operaţiunea Autobuzul”, care a devenit “Ali-Baba şi cei patruzeci de hoţi”, încă neterminată şi neclară, pe principiul “sunteţi cu noi, dacă nu, împotrivă“ şi multe altele. Anumite lucruri le faci din convingere şi nu obligat, dar inocularea fricii se poate transforma, dacă nu-i făcută cum trebuie, într-o formă de curaj fanatic. Şi totul a plecat, extrapolând, de la personalitatea domnului director ing. Avram Pantelimon, ajungând la concluzia că noi, cei de azi, inventăm mijloace ca să ne facem viaţa grea şi dureroasă, iar anul 2017 ne inspiră multă speranţă… Totul ar fi trebuit să decurgă lin, frumos, ca o apă limpede de munte, dar nu se poate. Ne lovim de tot felul de cioturi şi baraje artificiale. Dar, oricum, personalitatea şi felul de a fi ale domnului Pantelimon vor rămâne în amintirea multora din industria gazieră şi pentru mine a fost un simbol, chiar dacă unii se vor supăra, dar în niciun caz nu există termen de comparaţie. (Laurenţiu Oprea)

 

Inspirări, expirări… gânduri

aa

  • Nu ştiu ce este în toată lumea, dar în Europa totul pare o uniformizare din multe puncte de vedere, de parcă ar fi un “şef” peste tot. Diferenţele par de ordin cultural, educaţional şi cât de cât religios. Dar nu sunt mari ca şi-n alte regiuni ale lumii, din Asia şi Africa. E ca un fel de blazare generală care nu prevesteşte nimic bun. Un fel de tensiune de dinaintea unei catastrofe. Ar trebui detensionate, nu accentuate.
  • Noi, românii, prin felul nostru de a fi, mimăm rezistenţa, mimăm revolta, dar acceptăm această formă de supravieţuire. Trădarea a fost şi înainte şi mai ales acum bine văzută şi unanim acceptată de liderii noştri. Ni s-a schimbat până şi ADN-ul. Oricum, istoria ne arată cum au terminat eroii noştri ce s-au dus până la capăt. Deci întotdeauna este ceva de pierdut, că este mai uşor decât să lupţi să câştigi. Doar de demnitate nu poate fi vorba, aşa că nu ne mai putem trezi din somnul “naţiunii” noastre.
  • Lucrul grav, neliniştitor, la ora actuală, mi se pare obişnuinţa cu totul. Şi să nu ai nici unde să te duci!
  • Consider ziarul “Informaţia Săptămânii” ca pe un exerciţiu de vindecare atât culturală cât şi spirituală. Te ajută să vezi lucrurile şi din alte unghiuri, nu doar pe orizontală. Parcă se răscoleşte ceva, vezi o dâră de sânge, aşa cum ai fost şi cum ai vrea să fii. Sau a ce ai pierdut şi ai fi putut deveni.
  • Nu îmi plac oamenii politici. Şi nici nu văd ce să îmi placă. Îmi dau un sentiment de neîncredere. Totuşi, din zece PSD-işti, cu unul am reuşit să mă-nţeleg cât de cât, dar din o sută de PNL-işti (mai ales cei care au descălecat din PDL-ul de ieri) dacă am ajuns să mă-nţeleg cu unul. Acum chiar că nu îmi pasă! Sunt prea bătrân şi prea multe nu mai sunt de surprins în faţă.
  • Nu-mi place caracterul actualului primar, nu mi-a plăcut nici cel de ieri, nici de alaltăieri şi nici cel de răsalaltăieri. Nu intru în amănunte. Prea îmi dau seama că nu are cum să fie bine! Totuşi, trebuie să recunosc că s-au făcut în mare drumurile, că s-a pus ordine la târgul de vechituri şi că s-a terminat cu debandada de pe străzi, cu parcările aiurea, sincer îmi place şi-mi doresc din suflet să fie tot aşa. …
  • Contracte cu statul nu am. Conturi nu am şi, sincer nu vedeam cum să fiu con-strâns, aşa că nu mai voiam să-mi plătesc impozitele pe 2017. Dar am văzut poliţiştii locali cum detensionează şi gestionează tensiunile şi conflictele, atât pe cele auto cât şi pe cele din Piaţa centrală. N-au tratament privilegiat, se strigă la ei, sunt înjuraţi, dar îşi fac treaba! Nu sunt în asentimentul multora, dar, sincer, parcă se simte o altă ordine şi o altă mână. Şi pe mine mă deranjează, că mă obişnuisem aşa aiurea, dar mă supun.
  • Anumite lucruri când le afli, ca anumiţi oameni pe care într-un târziu îi cunoşti, e prea târziu!
  • Îmi povestesc unii despre sărăcia din sud şi cât de uşor pot fi oamenii manipulaţi prin sărăcie şi cum, pentru nişte zahăr, ulei, făină, sunt în stare de orice. Sunt convins, în schimb, că sărăcia naşte monştri, aşa că noi, oamenii neîregimentaţi politic, suntem buni doar pentru vot şi dacă vom face vreo politică este a celor pe care-i simpatizăm într-un fel sau altul şi nu a unui partid sau altul.  Iar ca să îşi bată joc de tine cineva, ca tu să-i recunoşti valoarea, este ca o loialitate ce se pare că sfidează orice realitate.
  • Vreţi să vă aflaţi IMEI-ul telefonului mobil? Sunaţi *#06#. Vă apare un cod de 15 cifre. Ce faceţi cu el? Nu ştiu, doar că, atunci când vi se fură telefonul, sunaţi la operatorul de telefonie mobilă, indicaţi acest cod şi solicitaţi ca telefonul să vă fie blocat pentru totdeauna.
  • Puţin câte puţin oraşul moare. Cei deştepţi şi bătrâni îi aruncă pe tineri în faţă. Nu doar la nivel local, ci şi naţional şi chiar internaţional. Nu se întâmplă nimic decât o uniformizare generală rea. Totuşi cred că, dacă lucrurile s-ar întâmpla mai repede, ar apărea calamităţile sau războiul. Mă bucur că, axat pe contextul social şi pe istoria tuturor, am reuşit să dau imagini scrise cât mai aproape de realitate. E ciudată conducerea politică şi sunt convins că de-a lungul anilor unele întrebări s-au repetat în mod inevitabil. (Laurenţiu Oprea)

11 decembrie

o-natie-resemnata Avem dreptul la vot, dar vom merge sau nu? Este duminică, frig şi… degeaba. Ca-n bancul cu corbul care stătea pe o cracă, având un caşcaval în cioc şi trece vulpea pe acolo şi-l întreabă: “Mergi la vot, corbule?” Iar corbul s-a gândit puţin şi a spus “nu”. În acel moment i-a căzut caşcavalul din cioc. Vulpea normal că l-a luat, după care corbul a început să se gândească şi s-a gândit până a concluzionat: dacă ziceam “da”, s-ar fi schimbat ceva? Deci de 26 de ani e degeaba şi suntem îndemnaţi să mergem, de mass-media alipită puterii, pentru că noi, ăştialalţi, nu vă spunem nici nu, nici da. Faceţi ce vreţi! Oricum, am un mesaj pentru politicienii care şi-au bătut joc de noi şi de ţară. Să nu vă bucuraţi de nimic, să muriţi după gratii adevărate, condamnaţi pe bune, nu “făcături”, şi să fiţi alături de toţi prietenii cu care aţi ucis puţin câte puţin locurile şi ţara asta! Ne-aţi ţinut într-o sărăcie şi ignoranţă lucie, cu legi inutile şi împotriva noastră, ce vă acoperă furturile şi vă apără de noi. Aţi nenorocit ţara şi nimic nu mai este întreg, şi nimic nu mai este sfânt, şi n-aţi făcut-o doar din prostie, ci cu răutate şi bună ştiinţă, smulgând  totul din rădăcini şi făcând totul praf. Celor pe care nu i-aţi putut dovedi şi au fost împotriva voastră, le-aţi inventat vini imaginare, făcându-i să se îmbolnăvească sau să moară. Nu v-a ajuns doar puterea, aţi vrut totul. Şi circul cu puşcăria? Chestia că totul se plăteşte în viaţa asta nu merge. Ar trebui să plătiţi cu toţii, măcar pentru morţii ce au crezut într-o ţară mai bună, pentru toţi cei care trăiesc de pe o zi pe alta (care oricum sunt ca şi morţi), să plătiţi pentru o ţară stricată, mâncată de boli, sărăcie şi lipsă de educaţie. Nu pot înţelege cum nişte mizerii ambulante, nişte gunoaie scurse ca voi, pot veni cu zâmbetul pe buze să ne ceară votul, în loc să se ascundă de ruşine în peşteri, sub pământ, la leprozeria de la Tichileşti, oriunde în lume, departe de oamenii de aici. Dar nu, ei vin cu tupeu în faţa noastră, minţindu-ne, jefuindu-ne, umilindu-ne, lăsându-ne, cum au făcut-o de atâtea ori, cu gura căscată şi cu laşitatea bunului-simţ. Aţi lovit până la sânge exact în oamenii şi lucrurile care ar fi putut ridica ţara asta, prin ceea ce puteau să facă, să gândească, să viseze, prin ceea ce i-ar fi dat curajul să meargă mai departe, la intersecţii, să aleagă drumul cel bun. Ne ameninţaţi tăcuţi cu cei din puşcării sau cu cei mai defavorizaţi că e din cauza sărăciei şi lipsei de educaţie. Aţi vrut să ne îmbolnăviţi, să ne îndobitociţi, să ne sărăciţi ca să ne puteţi manipula. Şi să tăcem, crezând că noi suntem de vină şi nu merităm mai mult. Voi sunteţi de vină cu interlopii voştri ridicaţi la ranguri mari, hoţi, golani ce ne dau exemplu de morală şi profesionalism. Aţi auzit de sărăcia familiei de mijloc, normală, şi despre lipsa de perspectivă a traiului decent? Muncim până cădem în cap, inclusiv sâmbetele şi duminicile, ca să vă ţinem pe voi, trântori naţionali, cu legile voastre rele pentru noi. Tot taxe peste taxe, tot impozite peste impozite şi totul este foarte scump. Nu mai avem nimic. Oare credibilitatea imaginii şi adevărului vostru mai au vreun efect? Vă ascultă cu gurile căscate şi vă execută ordinele nişte amărâţi, în speranţa că nu vor fi daţi afară din mizeriile obediente ale serviciului şi din mărunţişul pe care-l primesc ca salariu. În afară de neamurile voastre ce au intrat în circuit şi se dedau la dulce. Ne credeţi chiar aşa de proşti să nu ne dăm seama de prieteniile de succes de la alte partide şi schemele tactice (că de strategie nu poate fi vorba) pe banii noştri, în aranjarea unor alegeri şi a unor oameni de încredere! V-aţi tras mass-media ascultătoare, poluând spaţiul public cu minciuni şi otrăvind minţile oamenilor, care parcă sunt dro-gaţi şi nu văd că, pe zi ce trece, este tot mai rău şi nu numai în prag de alegeri. V-aţi bătut joc de Dumnezeu şi ne-aţi râs în nas, v-aţi bătut joc de morţi şi de mormintele strămoşilor noştri.  Voi nu vedeţi că pe ce aţi pus mâna aţi distrus, aţi făcut praf, durere, sânge, suferinţă. Aţi pus în genunchi justiţia, promiţând doar minciuni şi nerespectând nimic. Acum veniţi cu aceeaşi ciorbă reîncălzită în care puneţi mirodenii proaspete. Sunteţi un simbol al nesimţirii, ce ne-aţi făcut să ne urâm între noi şi, mai rău, să ne urâm chiar ţara de unde ne tragem rădăcinile şi să mergem cât vedem cu ochii în lume. Voi ne ţineţi lecţii de morală şi despre principii? Mi-e silă că indivizi putrezi pe interior, măcinaţi de corupţie, nişte neica nimeni paraşutaţi de o grupare mafiotă până-n vârfurile oraşului, judeţului şi ale acestei ţări, parveniţi de ultimă speţă, şmecheri, golani politici ce ne furaţi, ce ne minţiţi şi care ne faceţi de râs în lume. De ani v-am tolerat până nu mai ştim de noi, v-am acceptat toate minciunile, v-am văzut toate hoţiile, toate nemerniciile, toate glumele de neamuri proaste şi politruci rataţi, toate afacerile dubioase şi tot circul cu DNA-ul pe banii noştri. Aţi distrus învăţământul şi apoi sănătatea. V-am tolerat prostia, pe toţi agramaţii şi analfabeţii pe care i-aţi împins pe toate funcţiile bine plătite, v-am tolerat toate slugile, toţi lipitorii de afişe, toate clanurile cu care aţi furat. Poate vor dispărea şi instituţiile de presă care-i apără pe interlopii voştri “legali” ce poluează în prag de alegeri cu false priorităţi spaţiul public. În situaţii de criză se recurge la tot felul de diversiuni, cu suportul şmecherilor dedulciţi la păcatele politicismului. Nu ne rămâne decât să ieşim cu disperare în stradă, dar, măi golanilor, să nu ne mai vorbiţi nimic, oricum totul este ca un delir, ca un avertisment, ca să fim din nou aruncaţi în beznă şi să adâncească faliile istoriei noastre, prin acest demers parazitar al confrun-tării pentru viitorul parlament.

P.S. 1 Electoralismul dăunează grav sănătăţii mintale.

P.S. 2 Nu pot să vă spun să vă duceţi la vot. Nu pot să vă spun nici să nu vă duceţi. Dar pot să vă spun că, dacă vă duceţi şi îi votaţi pe toţi, cineva poate se va sesiza şi va căuta să facă ceva pentru România, ţara de pe primul loc din Europa, la corupţie, prostituţie şi la descreştere economică. Ştiu că legile nu sunt bune, dar mai ştiu că nu poţi lupta împotriva lor respectându-le. Şi totuşi…. (Laurenţiu Oprea)

Sălile de jocuri şi mascaţii

pacanele_70625400 Orice asemănare este absolut întâmplătoare. Acest articol se vrea un pamflet! Undeva în lumea asta era o ţară în care se minţea de se rupea, ca să se poată fura cât mai mult. Şefii se schimbau o dată la patru ani şi îşi puneau în funcţii oameni loiali, care trebuiau să fure sau să le păzească furtul. Din ăştia se găseau destui, dar pe unii nu-i puteau înlocui, aşa că ori îi atrăgeau de partea lor, ori îi taxau, adică pe lângă impozitele cuvenite le luau şi bani la negru, pentru diverse activităţi pe care le trâmbiţau ca şi cinstite, curate. Una era şi taxarea sălilor de jocuri  de noroc.  Astea oricum nu dădeau mare lucru, fiindu-le modificate softurile sau plăcile de bază. Patronii câştigau enorm, salariaţii primeau comisioane, iar proştii jucau speranţa. Pe lângă bănci, care vindeau timp, sălile de jocuri şi loteriile vindeau speranţă, iar cei ce le frecventau nu puteau să creadă că n-au noroc. Oricum, norocul lor, ce venea rar, era derizoriu pe lângă ce pierdeau. Unii şi-au pierdut casele, familiile şi toată munca acolo,  la jocuri. Dar aveau sentimentul bolnav ce le dădea senzaţia că vor câştiga, nu? Patronii sălilor de noroc, în majoritatea cazurilor, erau nişte analfabeţi, dar milionari în euro. Toţi îi priveau cu admiraţie. Nu priveau omul, caracterul, priveau banii lui.  Îi adulau, doreau să facă poze cu ei. Ei mergeau liniştiţi, fraudau, dar căutau să îi mulţumească pe toţi. Nu păţeau nimic pentru că furturile le  împărţeau cu cei care păzeau ca aparatele să funcţioneze corect. Dar aceştia era puşi de oamenii politici şi aveau salarii bune. Şi pe lângă, mai primeau câte ceva de la şefii sălilor de jocuri şi căutau ca şi politicienii locali să primească. Când aceştia aveau anumite momente de refuz sau când începeau campaniile electorale, li se trimiteau mascaţii, dar nu înainte de a se comunica în mass-media cum fură patronii de la sălile de jocuri. După care, se intra în normal. În Grecia, în secolul  nostru, au fost interzise şi sincer nici în Rusia n-am văzut. Să sperăm că jucătorii vor avea puterea să nu se mai ducă. Oricum, cei care se duc acolo sunt  monitorizaţi atent de poliţie, pentru că acei  normali  nu se duc. La fel cum se duc bolnavii. Este ca la loto, câştigi… dacă nu joci. Ar fi multe de scris despre locurile în care s-au distrus vieţi, destine, dar nu s-a întâmplat nimic. Cui i-ar păsa? Primarului? Partidelor? Cui? Oricum sunt sponsorizaţi şi nu eşti prost să refuzi banii de oriunde şi oricum ar veni! În rest, poveşti frumoase despre dreptate şi adevăr. (Laurenţiu Oprea)